Ne este frică de faptul că vor fi închise bisericile, pentru că încă nu am zidit consistent și conștient biserica din inimile noastre. Biserica din inima omului dă cu adevărat viață, măsură și frumusețe bisericii din afara lui.
Să nu jubileze gratuit iluminiștii de serviciu, pentru că orice biserică din inima omului este hrănită și luminată de biserica din ziduri, care este locul de formare al Bisericii lui Hristos ca Trup tainic al Său.
Paradoxul clipei: de vreo câteva zile, un responsabil calificat al împiedicării răspândirii virusului este stăpânit, până la extaz, de duhul profeției că virusul lovește imbatabil și targetat fix de Paști. Nici mai devreme, nici mai târziu. Probabil, chiar în momentul în care în biserici se va citi: “Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului”. Cred că numai așa covid-ul 19 poate căpăta valențe profund “confesionale”.
Pandemia ne învață să prețuim interiorul, atâta vreme cât ne-am permis luxul să ne exfoliem copios în cele ale exteriorului.
Acum, lumea întreagă este un imens spital, pentru ca să învățăm să treacă prin miezul inimii bisericii noastre suferința celuilalt și să multiplicăm serotonina comuniunii dintre noi.
Panica se dovedește a fi mai aproape de intimitatea ființei umane, poate mai mult decât oricând, pentru ca să devenim ucenicii fideli ai prudenței și ai profilaxiei. Cu toate acestea, răspândirea panicii iraționale este cea mai urâtă pandemie spirituală.
Virusul este reminderul sfredelitor că suntem încercuiți de limitări, pentru ca să ne amintim permanent că Dumnezeu nu este încercuit niciodată de limitările credinței noastre anemice, ci ne dăruiește larghețea liniștii și imensitatea harului speranței.
Ortodocșii sunt prigoniți în plină epocă virusologică, pentru ca să ne dumirim, o dată pentru totdeauna, care este adevărata fizionomie a progresiștilor stahanoviști în munca de discreditare irațională a Bisericii. Din fericire, “epidemiologia” nu va distruge Ortodoxia.
Metamorfozarea linguriței euharistice în instrument de ardere pe rug a celor care cred în lucrarea cu putere și har mult a Sfintei Împărtășanii dezvăluie adevărul că viața creștinului coincide și cu răstignirea lui pentru credința în Iubirea crucificată. De aceea, orice mărturisire aduce o răstignire.
Suntem martorii fragilității firii umane, pentru ca să nu credem niciodată în triumfalismul găunos și mincinos, ca diavolul, care i-a sugerat Domnului să se arunce de pe aripa templului, că va fi prins de îngeri.
Doamne, dă-ne curaj, ca să ne temem așa de tare de moarte, încât să ne îndrăgostim iremediabil de Viața cea fără de moarte!
