MARI DUHOVNICI Cel mândru nu are nevoie să fie ispitit de diavol, căci el s-a făcut sieși și diavol, și vrăjmaș.

 Preluat de pe:

https://stranaortodoxa.wordpress.com/2023/01/22/cel-mandru-nu-are-nevoie-sa-fie-ispitit-de-diavol-caci-el-s-a-facut-siesi-si-diavol-si-vrajmas-cel-mandru-este-antihrist-lupta-impotriva-lui-dumnezeu-incepe-cu-nevinovata-slava/

      Părinți, de fărădelegile noastre și de îndată ne va smeri cugetul că oamenii ne laudă pentru că nu ne cunosc în toată jalnica noastră stare sufletească. Atunci apare chiar simțământul

mântuitor că nu merităm laude, ci mustrări, pedepse și rușine, împreună cu gândul la Înfricoșata Judecată a lui Dumnezeu, când se vor descoperi toate faptele noastre tainice și se vor osândi toate păcatele noastre pline de rușine. Frica lui Dumnezeu este cel mai
puternic vrăjmaș al slavei deșarte.
Dacă, însă, slava deșartă se naște în noi nu în urma laudelor venite din afară, ci țâșnește singură din străfundurile stricatei noastre inimi și ne șoptește cu glasul ei lingușitor: „Vezi cât de deștept ai fost?
Vezi cât de bun te-ai arătat a fi? Vezi cât de înțelept te-ai dovedit?,” atunci, după sfatul Sfântului Episcop Theofan Zăvorâtul, trebuie de îndată să începem lupta împotriva simțământului slavei deșarte răsărit în sufletul nostru.
„Luptați-vă și veți birui! spune el. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l faceți este să înțelegeți și să simțiți că gândul acesta (adică slava deșartă) este vrăjmaș (al sufletului). De aceea, numaidecât ce acesta se ivește, alergați și chemați această înțelegere și acest simțământ.
Sufletul, negreșit, va încerca ură față de acest gând și această ură îl va îndepărta. Simțământul de ură față de slava deșartă poate fi asemuit cu o lovitură dată cuiva în piept. Cel lovit cu putere în piept va cădea la pământ; așa și gândul, biruit de ură, aleargă afară din suflet.”
Pe lângă aceasta, înțelegerea limpede a ceea ce suntem de fapt, a cât de puțin am făcut și a cât de mult ne-a mai rămas de făcut, ne poate smeri și ne poate aduce trezvia.
„Dacă vei face ceva bun, ne sfătuiește Sfântul Dimitrie al Rostovului, ferește-te de lauda de sine! Căci de te vei lauda, vei pierde degrabă, din pricina slavei deșarte, tot ceea ce ai agonisit prin truda ta, iar harul lui Dumnezeu te va părăsi. Căci din laudă se naște înălțarea de sine, din aceasta – căderea, iar din cădere – despărțirea de Dumnezeu.”
De aceea, este chiar mai bine să nu faci nimic vrednic de laudă pe pământ, decât, săvârșind ceva, să te înalți. „Mai bun este înaintea lui Dumnezeu un păcătos smerit decât un drept mândru.”

***
„Duhul mândriei contrazice întotdeauna și nu vrea să primească învățătură de la nimeni. El este tiranic, foarte iubitor de sine și crâncen. Cel mândru ar vrea mai degrabă să i se ia viața decât să fie dat în vileag și umilit. El dorește să conducă, și să fie în competiție. Vrea să fie asemenea lui Dumnezeu.
„Chiparosul nu-și pleacă ramurile ca să se întindă pe pământ. Nici monahul cu inima mândră, ca să facă ascultare,” spune Sfântul
Ioan Scărarul. Cel mândru nu va recunoaște niciodată că este vinovat de ceva.
Un bătrân foarte cunoscător îl povățuia duhovnicește pe un frate ce se trufea la spovedanie. Iar acesta, orb fiind cu duhul, i-a zis: „Iartă-mă, părinte, dar nu sunt mândru.” Auzind acestea, preaînțeleptul bătrân îi răspunse: „Și ce altă dovadă mai vădită a patimii acesteia mai vrei, fiule, decât cuvântul ce l-ai spus: nu sunt mândru?”
Neamul omenesc cel căzut al veacului acestuia nu vrea să recunoască mândria ca păcat, ci o socotește a fi o virtute. Atât de mult a încurcat omul înțelesul cuvintelor, încât nu batjocorește satanica mândrie, ci smerenia. El socotește a fi un lucru firesc atunci când cineva dă dovadă de mândrie. A fi mândru se impune ca o datorie și ca o pricină de laudă. Orice om, astăzi, trebuie să aibă ca țel propria sa demnitate, să-și păstreze cinstea, să-și apere propria persoană.
Dar dincolo de toate aceste cuvinte – cinste, vrednicie, ambiție, se ascunde nebuneasca mândrie. Vădiți-l pe acest „cavaler” al „nobilului” orgoliu în păcatele sale! Nu va putea îndura o astfel de jignire cu smerenie Creștină, ci de îndată se va înfuria și va clocoti. Și în văpaia „nobilei sale mânii” va străluci chipul mândriei lui satanice. Dacă mândria este o calitate morală atât de înaltă, de ce Iisus Hristos nu spune nicăieri: „Fiți mândri asemenea Mie! Apărați-vă cinstea!,” ci poruncește tocmai dimpotrivă: „Învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima,” /Mt. 11:29/ „ci de te va lovi cineva preste obrazul drept, întoarce lui și pre celălalt.” /Mt. 5:39/ Nu, mândria este întuneric, iar întunericul nu are părtășie cu lumina! După cuvintele de Dumnezeu înțelepțitului Sfânt Ioan Scă­rarul, cel mândru nu are nevoie să fie ispitit de diavol, „căci el s’a făcut sieși și diavol, și vrăjmaș.” Precum iubește diavolul aurul, așa și cel mândru își apără patima ce se ascunde înlăuntrul lui. Acesta nu rabdă, cum am spus, nici o mustrare. Iar după cuvintele Sfântului Ioan Scărarul „cel ce alungă mustrarea își arată dragostea pentru păcat.” Pentru aceasta omul mândru de astăzi a ajuns la o cădere atât de adâncă, din pricina faptului că prin „nobila sa mândrie” a alungat orice îndrumare și a ascuns în spatele cinstei sale toate necurățiile!
„Al celor înalți lucru este a suferi cu vitejie și cu bucurie ocărârile,” spune același sfânt părinte. Cei mândri sunt neliniștiți, au duhul pornit într’o stare războinică. Dacă totul se desfășoară în favoarea lor, ei se înalță până la ceruri. Însă dacă se abate asupra lor vreun necaz, cârtesc groaznic și îi învinovățesc pe toți. Dacă li se întâmplă vreo nenorocire se pornesc chiar a-L huli pe Dumnezeu. Cel mândru este antihrist, luptă împotriva lui Dumnezeu. Începe cu „nevinovata” slavă deșartă și poate ajunge la deplina îndrăcire. Sfântul Avvă Dorothei ne istorisește despre un frate de mănăstire din vremea sa, care, apucând pe calea mândriei, și-a sfârșit viața nebun. La început se mândrea înaintea ce­lor asemenea lui, iar când ceilalți frați aduceau laudă altcuiva înaintea lui, el îl defăima și spunea: „Cine este acesta? Eu nu cunosc decât pe Avva Macarie.” După o vreme însă, a început să osândească și pe sfântul Macarie: „Cine este Macarie? Nu știu decât pe Sfântul Vasile și pe Sfântul Grigorie.” Dar monahul cel mândru nu s’a oprit aici. Nu după multă vre­me, el a început să grăiască de rău în inima sa și pe acești mari sfinți și să socotească ca îndreptători duhovnicești numai pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Avva Dorothei, văzând cum crește mândria în acest frate, i-a spus acestuia: „Frate, în curând vei defăima și pe aceștia.”
Și întocmai, așa s’a și întâmplat. Fratele cel mândru a început să spună: „Și cine sunt Petru și Pavel? Nu sunt nici aceștia nimic, afară de Sfânta Treime.” În cele din urmă s’a mândrit și asupra lui Dumnezeu – și așa s’a îndrăcit.
Adevărat grăiește Sfântul Ioan Scărarul, când spune că „mândria este lepădare de Dumnezeu, aflătură a dracilor, defăimare a oamenilor, maică a osândirii, strănepoată a laudelor, a ieșirii din minte înaintemergătoare, de căderi pricinuitoare, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, […] pricinuitoare a nemilostivirii, […] amară luătoare de seamă, judecător fără de omenie, împotrivă luptătoare lui Dumnezeu, rădăcină a hulei.”

***

„Orice cădere, după mărturia Sfinților Părinți, este prevestită de mândrie. Și Cuvântul lui Dumnezeu ne spune limpede: „Înainte de surpare povățuieș­te semeția, și înaintea căderii, gândirea cea rea.” /Pil. 16:18/ Știind aceasta, binecinstitorul popor ortodox Bulgar a izvodit, în duhul Scripturii, zicala: „Cel ce sare foarte sus, cade foarte rău.” Pedeapsa ce se abate asupra celui mândru este prăbușirea lui.
Mândria se poate strecura și în viața duhovnicească înaltă a creștinului și să nimicească toate lucrurile lui bune și înaltele virtuți dobândite. Aceasta se vede limpede din următoarea pildă.
„În veacul al IX-lea, scaunul episcopal din Edessa era ocupat de marele bineplăcut lui Dumnezeu Sfântul Theodor. În apropierea orașului se nevoia în vremea aceea un stâlpnic minunat, pe nume Theodosie. Acesta era om duhovnicesc, iar pentru înaltele sale nevoințe monahicești primise de la Dumnezeu darul înainte vederii. Episcopul Edessei îl cerceta adesea pe stâlpnic, pentru a avea cu acesta convorbiri duhovnicești. Odată, Sfântul Theodor îl întrebă: „Duhov­nicescule părinte, câți ani ai de când viețuiești pe acest stâlp? Și, care este lucrul pustnicirii tale, să nu ascunzi de mine, pentru Domnul?” Iar bătrânul, suspinând din adâncul inimii și de lacrimi cuprinzân­du-se, i-a răspuns: „Pentru certarea Domnului, îți voiu arăta ție, însă tu să nu spui nimănui, până ce Domnul mă va slobozi pe mine din viața aceasta. Eu, în zilele tinerețelor mele, lepădându-mă de lume, împreună cu fratele meu cel mai mare, slujind în mănăstire ca la trei ani, am dorit să fim la liniște. Și, cu sfatul duhovnicescului nostru părinte, am ieșit la pustietate și am aflat peșteri, nu departe unul de altul, și acolo pustniceam, numai cu verdețuri hrănindu-ne, iar sâmbăta și Duminica, împreună ne rugam și din verdețuri, la un loc, gustam, și iarăși ne despărțeam.
Însă îngerii lui Dumnezeu ne mângâiau pe noi.
Iar într’o zi, umblând prin pustie, osebiți unul de altul, și adunându-ne verdețuri, am văzut pe fratele meu stând în uimire și cu semnul Crucii însemnându-se pe sine, apoi sărind locul acela, fugind și intrând în peștera sa. Iar eu, mirân­du-mă de săritura și fuga lui cea iute, m’am dus la acel loc să cunosc ce rău a văzut fratele meu, de a fugit. Și am vă­zut o grămadă de aur vărsată și, făcând rugăciune și dezbrăcându-mi mantia, am luat aurul și abia l-am dus pe el în peștera mea, dar fratelui meu nu i-am spus. Apoi, m’am dus în cetate și am cumpărat o casă bună și am zidit biserică și am făcut mânăstire și am adunat patruzeci de călugări și casă de îngrijire a bolnavilor am făcut. După aceea, aflând un bun gospodar, l-am pus pe el egumen și am dat toate în mâinile lui și ca la o mie de galbeni, iar o mie am împărțit-o săracilor și nu mi-am lăsat mie nici un galben. Deci, lăsând pace egumenului și sărutând pe frați, m’am dus în pustie să caut pe fratele meu. Dar mi-a venit mie un gând de mândrie că, adică, fratele meu n’a putut să gospodărească bine bogăția ce o aflase, iar eu lucru bineprimit la Dumnezeu am făcut. Și văzând peștera fratelui meu, mă tulburam cu gândurile mândriei, socotindu-mă pe mine mai bun decât dânsul. Și iată a venit la mine îngerul cel ce umbla împreună cu mine de la început și, căutând la mine cu ochi mânios, mi-a zis: „Pentru ce te mândrești? Îți spun ție, că toată osteneala ta, de atâta vreme, la zidirea bisericii și a mânăstirii și la toate cele câte le-ai făcut, nu se aseamănă cu săritura fratelui tău, când a sărit pe deasupra grămezii celei de aur pe care o aflase. Că nu peste aur a sărit, ci peste prăpastia bogatului, din Evanghe­lie, a sărit, /Lc. 16:26/ ca și Lazăr cel sărac, și a venit ușor la locul unde ședea Avraam. El s’a sârguit să placă lui Dumnezeu, iar tu oamenilor. Drept aceea fără de asemănare mai înalt decât tine este, iar tu nicidecum nu vei ajunge la locul lui, măcar că te crezi adevărat pustnic. Ci, iată, nu vei vedea fața lui în toată viața ta, nici împreună-petrecerea cu mine nu o vei dobândi, până ce vei îmblânzi pe Dumnezeu cu multe lacrămi și cu sfărâmare de inimă, și atunci mă vei vedea pe mine și te vei mângâia.” Acestea zicându-mi, s’a făcut nevăzut de la ochii mei.
Iar eu, sârguindu-mă, am ajuns la peștera fratelui meu, însă n’am putut să-l vad pe el și am strigat, tânguindu-mă și smerindu-mă, până ce n’am mai putut plânge. Deci, șapte săptămâni am plâns în pustia aceea, rugând pe sfântul înger ca să se milostivească spre suspinarea și plânsul meu. Iar întru a șaptea zi a săptămânii a șaptea, mi-a venit un glas, zicându-mi: „Se cade ție să mergi în cetatea Edessei și să te sui pe stâlpul cel aproape de biserica Sfântului Gheorghe și acolo să te pocăiești, până ce se va milostivi spre tine Domnul.” Și plângând, am venit patruzeci de zile până aici și pe acest stâlp suindu-mă, m’am liniștit. Și vreme de patruzeci și nouă de ani stând aici, cu multe gânduri m’am luptat, iar în anul al cincizecilea, spre seară târziu, într’o sâmbătă, o lumină dulce mi-a strălucit în inimă și mi-a gonit întunerecul cel pătimaș, apoi toată noaptea cu lacrămi am privegheat. Iar în ceasul al treilea din zi, Duminica fiind, s’a făcut glas către mine de la înger: „Pace ție și mântuire!” Iar eu, mângâiat cu inima, am căzut cu lacrimi, zicând: „Pentru ce m’ai lepădat de la fața ta și de fratele meu m’ai despărțit?
Și iată zac, de multe ispite fiind cuprins.” Iar îngerul, apucându-mă de mână, m’a ridicat pe mine și mi-a zis: „Pentru gândul tău, m’am depărtat de la ochii tăi, de vreme ce ai defăimat pe fratele tău, dar nu te-am părăsit, păzindu-te pe tine, precum mi-a poruncit mie Dumnezeu. Iar, acum, că te-ai smerit, Și-a adus aminte de tine Dumnezeu și mi-a poruncit mie ca să fiu cu tine și în veacul acesta și în cel viitor. Încă, iată, ți-a dăruit ție Dumnezeu un dar, ca să vezi pe cei drepți și pe cei păcătoși. Viu este și fratele tău, dar numai în veacul cel de acolo te vei vedea cu dânsul.”
Auzind acestea, Episcopul Edessei a dat slavă lui Dumnezeu, Care cu înțelepciune îi izbăvește pe robii Săi din tot păcatul.”
Din această pildă grăitoare, luată din Viețile Sfinților, se vede limpede cât de păgubitoare este mândria. Ea este ucigătoare a vieții duhovnicești. Tot ea împiedică harul lui Dumnezeu să se pogoare asupra noastră. Căci după graiurile Cuvântului lui Dumnezeu:
„Dumnezeu celor mândri le stă împrotivă, iar celor smeriți dă har.” /I Pet. 5:5/ Mândria îndepărtează harul de la cei ce o primesc. Ea este beznă duhovnicească. Lumina învățăturii lui Hristos nu poate avea nici o părtășie cu ea. Așa precum lumina și întunericul nu pot fi împreună în același loc, tot astfel nici harul și mândria nu pot viețui împreună în aceeași inimă. Legile omenești nu pedepsesc mândria, dar legea lui Dumnezeu o face, căci este potrivnică lui Dumnezeu și dă naștere tuturor necazurilor. Nici unui om nu îi stă în putință să îi îndrepteze pe cei mândri. Pe aceștia numai Dumnezeu îi poate înțelepți și supune, deoarece cel mândru nu primește nimic de la semenii lui, oamenii. Cele mai bune leacuri împotriva mândriei sunt necazurile și suferințele în viață, pe care Dumnezeu le îngăduie spre binele nostru. Astfel de încercări sunt bolile îngrozitoare, ruina neașteptată, moartea unuia dintre cei apropiați și altele. Bineînțeles, aceste însemnate leacuri nu lucrează ca prin farmec. Ele pot fie să tămăduiască, fie să otrăvească. De fapt, numai de voia slobodă a omului ține felul în care le va folosi. Dacă nu va cârti și nu va începe să hulească pe Dumnezeu, dacă va înțelege că din pricina mândriei lui și a multelor sale păcate, după vrednicie i-au fost trimise din ceruri suferințele, el se va tămădui sufletește. Fericiți cei ce în necazurile lumești văd mila lui Dumnezeu față de ei! Pe ei, Dumnezeu degrabă îi va tămădui. Dar vai celor care, în ciuda a toate, rămân mândri.
Ei sunt pierduți fără putință de scăpare! Iar pentru că necazurile lumești s’au arătat a fi neputincioase în a-i înțelepți, muncile veșnice ale iadului îi vor îmblânzi în lumea de dincolo. Dar atunci totul va fi prea târziu și în zadar!…”

Sursa:
Arhimandritul Serafim Alexiev, Extrase din „Viața duhovnicească a creștinului ortodox”