Bun simt sau.... ''conducta''

                      Zilele trecute la Antena Stars domnul Mihai Morar a realizat un reportaj despre un preot din Bucuresti ce si'a facut bisericuta intr'un garaj si despre o icoana a Sfantului Mucenic Efrem cel Nou, icoana la care foarte multa lume si'a aflat alinare in suferintele lor si chiar vindecarea bolilor. 

   Nu despre icoana vreau sa vorbesc in articolul de fata ci despre afirmatiile unui domn avocat pe nume Ionascu ce era invitat in platou. 

Domnia sa a explicat ca harul divin(imi place mai mult termenul de ''energie divina'') vine de la Hristos prin Sfintii Apostoli si apoi episcopi pana in ziua de astazi ca o ''conducta'' ce strabate veacurile. Interesant este faptul ca aceasta ''conducta'' cu har curge prin toti episcopii indiferent de vrednicia sau NEvrednicia acestora. Cu alte cuvinte, episcopii pot vinde parohiile pe bani(e o realitate nu o figura de stil), pot admolesta copii parintilor ce'i trimit la seminarii teologice bine incredintati ca prin cei de acolo curge harul ca printr'o ''conducta'', ei(episcopii) pot sa se joace de'a ''trenuletul pe la spate'' sau sa siluiasca calugaritele prin manastiri(vezi cartea ''Pantecul desfranatei'') ca nu e nici o problema; conducta curge indiferent de vrednicia sau NEvrednicia lor. Frumoasa teorie numai ca mie mi se cam ''apleaca''.

   A treia persoana a Sfintei Treimi, Duhul Sfant, in iconografia crestina este prezentat sub chipul unui porumbel si aceasta nu s'a facut fara rost. Porumbelul este simbolul gingasiei, al puritatii absolute. 

   Energia divina, Duhul Sfant, gingasia, puritatea, sfintenia, toate acestea salasluiesc sau mai bine spus isi cauta salasul dupa cum fac si porumbeii, in locuri sau oameni pe masura. Nu stiu sa fi vazut porumbei pe starvuri sau pe lesuri dupa cum nu cred ca Duhul Sfant salaslueste peste niste ''cadavre care umbla pe picioare''. Sau poate sunt unii care leaga Duhul Sfant de ei sau il forteaza, obliga, sa curga prin ei ca prin ''conducta'' ca doar ei sunt detinatorii adevarului absolut; ei impart dreptatea divina in dreapta si in stanga dupa bunul plac si doar asa cum zic ei trebuie sa fie. Din aroganta aceasta dezgustatoare a izvorat tot dogmatismul si nesfarsitele randueli omenesti si s'a uitat dreptatea si adevarul, mila si iubirea.

                                                 

      ''Vantul sufla unde voieste si voi auziti glasul lui dar nu stiti de unde vine si incotro se duce; tot asa este cu tot ce'l nascut din Duhul Sfant''.                            

   Cine a cunoscut macar odata adierea, mangaerea Duhului Sfant, nu are cum sa nu o caute toata viata pentru ca el(Duhul Sfant)/ea(Energia Divina - numiti'o cum vreti) este datatorul/rea Vietii; fara aceasta energie suntem niste ''cadavre'' care umbla pe picioare si in timpurile de astazi sau cam inmultit acestea.

       ''Nu te teme turma mica pentru ca Tatalui i'a bineplacut sa va de'a imparatia cerurilor''.

        ''Nu ma tem de Hristos ci'l iubesc pe el pentru ca iubirea desavarsita alunga afara frica'' (Sfantul Antonie cel Mare) sau cum spune Fericitul Augustin:

                              ''IUBESTE SI FA CE VREI''

Cu multa 

PACE, LUMINA SI IUBIRE

Sergiu-Silvan.

Atingerea Duhului Sfant

Interviu minunat cu un calugar cu har

 

 

 

 

 

“In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.Si aceasta deoarece  facea vindecari prin rugaciune   In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata.Si aceasta deoarece traia, simplu, fara nici o urma de indoiala starea de unitate.Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.

Cuvintele lui sunt foarte simple, nu am regasit la el teoriicomplicate.Asa si afirma:”Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei.De cate ori cauti cai complicate de a fi inDumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte.La sfarsitul acestei vietii sufletul se innobileaza prin  clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe pamant.”

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.

La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur  ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasestilinistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura.Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca  si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

 “Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.

 Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea. Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Sivine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este ostradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.

I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisusnu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.

Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunetegoale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa teinalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.

Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu  veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.

Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si  mi-a explicat:”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea  lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.” 

CALEA TACERII

CALEA TĂCERII

"Trebuie să înţelegem bine importanţa legăturii ce există între o atitudine şi evenimentele vieţii.
Liniştea nu aparţine mănăstirii, ea aparţine naturii, înţelepţilor, tuturor Iniţiaţilor şi oamenilor chibzuiţi.

Cu cât evoluăm, cu atât avem nevoie de linişte.
Să fii zgomotos nu este un semn bun.

 

Mulţi oameni fac tărăboi, numai ca să fie băgaţi în seamă!

Ei vorbesc tare, râd, pătrund zgomotoşi într-o sală unde lumea este instalată deja,

trântesc uşile, obiectele, numai ca să pară interesanţi.
A face zgomot, constituie pentru ei o modalitate de afirmare, de a-şi
face simţită prezenţa.

  
Este bine să se ştie că butoaiele goale fac cel mai mare zgomot: imediat li se face simţită prezenţa!

Da, mulţi oameni se aseamănă cu butoaiele goale: ei merg peste tot, făcând o mare gălăgie,

fapt ce le demonstrează incapacitatea şi mediocritatea.
Mă uit la oameni şi comportamentul lor îmi descoperă pe loc, vocaţia, caracterul,temperamentul şi gradul de evoluţie.
Totul stă scris în felul lor de a vorbi şi de a se comporta.

Unii vorbesc ca şi cum ar dori să acopere, să ascundă câte ceva,
temându-se că liniştea ar putea dezvălui ceea ce ei doreau să camufleze.

Imediat ce îi întâlniţi, ei vă povestesc tot felul de istorii, impunându-vă o anumită părere despre ei,

despre alţii sau chiar despre mersul lucrurilor.
Veţi replica că ei doresc să facă cunoştinţă mai bine cu voi.

Da, dar ca să faci cunoştinţă cu cineva, liniştea este adesea mai potrivită decât cuvântul.

Da, petrecând împreună câteva momente liniştite, ne putem cunoaşte mai bine, decât într-o vorbărie inutilă.
Liniştea este semnul că totul funcţionează cum trebuie, în organism.

Primul scârţâit poate anunţa venirea bolii.
Tăcerea este limbajul perfecţiunii, în timp ce zgomotul este expresia unei defecţiuni,

a unei anomalii sau a unei vieţi ce este încă în dezordine, anarhică şi care trebuie controlată, perfecţionată.
Liniştea este o expresie a păcii, a armoniei, a perfecţiunii.

Acela care începe să iubească liniştea, care înţelege că liniştea îi oferă cele mai bune condiţii

pentru activitatea psihică şi spirituală,

ajunge, încetul cu încetul, să o împlinească în tot ceea ce face:

atunci când mişcă un obiect prin casă, când vorbeşte, când lucrează, în loc să facă o harababură, el devine mai atent, mai
delicat, mai simplu; tot ceea ce face pare impregnat cu ceva ce coboară dintr-o altă lume,

 o lume plină de poezie, muzică, dans, inspiraţie."

 

OMRAAM MIKHAEL AIVANHOV

***********************************************************************************************************************************************************************************************************

PUTEREA CONSTIINTEI

            Citesc acum o carte a doctorului Bruce Lipton, un genetician care a spulberat determinismul genetic. Va sugerez sa cautati si sa vizionati cateva din conferintele lui; sunt traduse si nu foloseste un limbaj academic ci dimpotriva.
   Cartea se numeste ''Biologia credintei'' si conferinta poarta acelasi nume; in ea acest doctor are curajul sa infrunte sistemul din care face parte si afirma raspicat ca actuala medicina clasica aproape ca ne face mai mult rau decat bine prin reductionismul sau.
   In forma actuala a medicinei se sustine ca reactiile biochimice care sustin viata sunt generate prin intermediul unor linii de asamblare in stilul lui Henry Ford; o substanta chimica provoaca o reactie urmata de o alta reactie cu o alta substanta chimica s.a.m.d. Totul este un flux linear de genul: a=b=c=d.... etc. Insa nici pe departe nu este asa. Fizica cuantica ne dezvaluie ca universul este o structura integrata de campuri de energie interdependente. Atomii sunt facuti din energie; fiecare atom este ca un titirez; modelul newtonian cu un nucleu inconjurat de electroni si protini care se invart in jurul lui este spulberat de fizica cuantica. La un microscop atomic asa ceva nu se poate vedea; totul este energie care vibreaza. Netinandu-se cont de interactiunile si campurile energetice interdependente dintre celule si mergandu'se pe modelul newtonian al liniei de asamblare, in momentul in care ingeram o substanta prescrisa ca ne va rezolva o disfunctionalitate, ignoram faptul ca acea substanta va avea foarte multe efecte; si nu sunt doar ''efecte secundare'' ci pur si simplu sunt efectiv EFECTE.
   De ce credeti ca pentru o singura pastila exista cearceafuri intregi cu asa zisele ''efecte secundare''?
Cine'si foloseste capul si pentru a gindi nu doar ca sa nu ploua in gat va cauta inregistrari cu doctorita Crina Veres care a invins cancerul de doua ori si spune ca cele care ne inbolnavesc sunt propriile ganduri; modul cum ne raportam la mediul inconjurator. Acesta este si mesajul doctorului Bruce Lipton: modul in care ne raportam la mediul inconjurator ne determina starea de sanatate si fericire iar interfata prin care citim mediul inconjurator este propria minte. Aceasta minte este cel mai mare vindecator, cel mai mare facator de minuni. Aici puteti sa cautati pe Anita Morjani care avea corpul cuprins de cancer in proportie de 70% si cum s'a vindecat in cateva zile.
   Intr'un interviu doctorul Bruce Lipton spunea ca de 20 de ani nu a mai fost la medic si se simte excelent. Eu de doua ierni incoace(de atunci am inceput sa ma monitorizez) nu mai stiu ce este gripa si asta fara vaccin antigripal(doctorita Crina Veres la ultimii 2 copii pe care i'a nascut nu l'ea mai facut nici un vaccin). Sa precizez ca in ultimile doua ierni nu numai ca nu am stiut ce este gripa, ba mi'am mai si sarutat sotia(asta este) care avea gripa si care se impotrivea pentru a nu ma molipsi si pe mine zicea ea. Nu numai ca nu m'am molipsit dar cred ca afectiunea, iubirea, tandretea tin boala departe. 
   Sa nu se inteleaga prin articolul de fata ca indemn pe cineva sa nu mai mearga la medic asa cum cineva din tagma medicala a inteles acum ceva vreme in urma dupa lecturarea unui articol al meu in legatura cu Vindecarea Reconectiva a doctorului Eric Pearl. Probabil ca in sistemul lui de gandire linear si reductionist atat a vazut in articolul meu. 
Eu doar impartasesc experientele mele si ceea ce traiesc eu si... ESTE MINUNAT!!!

Cu aceeasi afectiune si iubire,
Sergiu-Silvan.

''IUBIREA''

Iubirea ne face neobosiţi

          Cel mai mare secret, pentru a ne desfasura activitatea în cele mai bune conditii, este sa

învatam sa lucram întotdeauna numai cu iubire. Caci iubirea este cea care da puteri, viata, care

renaste. Când aceasta iubire nu exista si când munca este considerata doar ca un mijloc de subzistenta,

aceasta atitudine nu conduce la rezultate bune. Bineînţeles, banii se câstiga, dar dispare bucuria,

entuziasmul, omul devine iritabil si sanatatea se altereaza cu timpul. Lucrati pret de mai multe ore cu

iubire si nu veti simti oboseala; lucrati un timp mai scurt, fara iubire, cu suparare sau revolta, si totul

se va bloca în interiorul vostru, va veti simti slabiti si fara forta.

            Trebuie sa întelegeti eficacitatea, puterea iubirii. În tot ce faceti puneti iubire sau, daca nu,

mai bine renuntati la a face acel lucru. Tot ceea ce faceti fara iubire va oboseste, ba chiar va otraveste,

asa încât sa nu va mire daca dupa, aceea sunteti epuizati sau bolnavi. Câta lume se întreaba cum sa

combata oboseala! Secretul este sa pui iubire în tot ceea ce faci, caci iubirea este ceea ce trezeste toate

energiile. Daca nu puteti simti iubire, cereti sustinere, rugati-va, sunt atatea energii in jurul vostru care

sunt acolo doar pentru a va ajuta, cereti-le sprijinul, invitati-le si vor veni negresit.

Misiunea personala in viata

Misiunea personală în viaţă – darul tău este potenţialul tău

Îţi propun să-ţi imaginezi că nu te-ai născut întâmplător pe Pământ.Ai venit aici pentru a învăţa, cu siguranţă, dar şi pentru a oferi ceva celor din jur. Este ceva ce doar tu poţi oferi. Este un talent, o aptitudine, o disponibilitate, un set de resurse. Acest ceva îl numesc darul tău, contribuţie pe care o poţi aduce la bunăstarea întregului.Nimeni nu mai are un dar exact ca al tău. Acest dar l-ai primit de la Dumnezeu cu misiunea de a-l oferi Universului.Folosind cuvinte mari, el reprezintă misiunea ta în viaţă, misiune pe care nu mai poţi să o negociezi, deoarece a fost deja aleasă.
Ai de făcut doar două lucruri. Unu: să îţi descoperi darul. Doi: să îl oferi.

Partea cu descoperirea e oarecum complicată. Care este darul tău? Cum ştii asta? Îţi voi oferi două criterii de recunoaştere, care trebuie întrunite simultan. În primul rând, darul tău este ceea ce faci atunci când nu ştii când trece timpul. Poate îţi place să desenezi ore-n şir. Poate eşti în stare să joci fotbal până nu se mai vede mingea. Poate creezi programe pentru calculator şi uiţi să mai mănânci. Orice activitate care te scoate din timp, te deconectează de la trecerea timpului, te face să uiţi de facturi, de politicieni corupţi, de prieteni, poate fi darul tău. Adică nu chiar orice activitate! Şi când bei până cazi pe sub masă pierzi noţiunea timpului. Nici când dormi nu ştii când trece timpul. Aşa ajungem la cel de-al doilea criteriu, corelat cu primul. Darul tău este acea activitate prin care ridici nivelul bunăstării colective sau a conştiintei colective. Cu alte cuvinte exerciţiul darului are un sens social. Oferindu-ți darul, tu împingi viaţa mai departe, pe un nivel superior, o faci să fie mai frumoasă, mai bogată, mai elevatǎ, mai subtilă, mai luminoasă.

Când îti oferi darul, beneficiezi şi tu (motivaţie egocentrică) şi un altul (motivaţie altruistă). Nu e nimic in neregulă în faptul că te bucuri şi tu şi alții. Dimpotrivă, acesta este un semn al integrǎrii.Cei care visează doar la acţiuni altruiste sunt prinşi în tipare ale sacrificiului nevrotic, pe care ar merita sǎ le exploreze mai adânc. Cel care, având o pâine o dăruieşte, fără să păstreze o parte pentru el, va muri în curând, înnobilat de prostia lui şi incapabil sǎ mai ajute pe cineva, în viitor.

Ce crezi că se întâmplă când nu-ţi intuieşti darul sau refuzi să-l oferi? Vine cineva sǎ te implore? Eşti răpit de extratereştrii? Apar semne pe cer special pentru tine? Nimic din toate acestea. Dacă îţi blochezi darul, viaţa începe să-ţi transmitǎ avertismente, mesaje de trezire, mai mult sau mai puţin neplăcute. Astfel apar: accidente, boli, despărţiri, crize, situaţii-limitǎ. De ce face asta? Pentru că are nevoie de darul tău, îl aşteaptă, nu poate merge mai departe. Indiferent dacă te umfli în pene sau nu, aflǎ că eşti o rotiţă de neînlocuit în economia Creației. Dumnezeu nu a mai creat pe nimeni la fel ca tine. Eşti absolut unic. Ai ceva de comunicat sau de oferit lumii într-un fel care este doar al tău şi nu se va mai repeta niciodată, până la sfârşitul timpurilor.

Înţelegi miza? Viaţa te loveşte pentru a te trezi, este perturbată de refuzul, neglijenţa sau iresponsabilitatea ta. Scopul loviturii este să te transformi, să-ţi revii din starea de letargie, să-ţi duci la capăt angajamentul luat înainte de a te naşte.
În altă ordine de idei, când începi să-ţi oferi darul, toate energiile Universului te susţin, deoarece tu oferi exact ce Universul are nevoie. Sincronicităţi, întâlniri providenţiale, şanse nesperate – iată reacţia Universului. El îţi mulţumeşte, te recompensează, te încurajează, te sprijină. Te integrezi natural în curgerea universală, în proces, în fluxul creator al vieţii şi atingi spontan ceea ce ai nevoie pentru a oferi darul tău în continuare.
Și acum o să-ţi spun cum te simţi când îţi oferi darul. Te simţi uşor, liber, curgător, proaspăt, viu, creativ, deschis, stimulat, activ, interesat, curios. Poate vrei să ştii cum e când nu ştii care îţi este darul, nu-ţi pasă de el şi tratezi totul cu superficialitate. Iată ce se întâmplă: energia ta înţepeneşte, stagnează, te simţi blocat, neinspirat, în impas, plictisit, fără vigoare, greoi.

Darul tău este potenţialul tău. Exprimarea potenţialului îţi aduce bucurie, blocarea lui te frustrează, te întristează, te înfurie.Toate aceste lucruri le poţi nega sau deplasa, le poţi atribui altora, poţi căuta şi găsi “ţapi ispăşitori”. Aceste strategii inconştiente nu-ţi vor rezolva problema. Vei continua să simţi că ceva esenţial lipseşte din viaţa ta, vei avea un sentiment de gol sau neîmpliniri pe care te poţi strădui să-1 umpli cu satisfacţii substituitive, sofisticate sau primitive. Când împărtăşeşti cu ceilalţi, când participi la Viaţă şi o ajuţi să se dezvolte este imposibil să nu ai momente intense de fericire. Desigur, ai nevoie de disciplină, de exerciţiu, de devotament. Acestea sunt aspectele tehnice ale misiunii. Munceşti pentru a-ţi oferi darul, însă munca ta e una specială, pe care o voi descrie în continuare.

Munca pe care o depui atunci când îţi oferi darul nu este propriu-zis muncă. Este mai mult  joc. Ce este jocul? Este ceva ce faci de dragul acelui ceva, o acţiune pe care o realizezi pentru ea însăşi, detaşat de rezultatele ei. Munca pe care o faci cu plăcere se numeşte joc. Efortul pe care îl depui cu plăcere face parte din joc. Darul pe care îl oferi îţi face plăcere să-l oferi din nou… şi din nou… şi din nou… şi din nou.
Cunoşti această senzaţie minunată? Să realizezi ceva cu plăcere, de dragul acelui lucru, pentru că te bucură procesul în primul rând şi în al doilea rând rezultatul. Munca iluminată, darul pe care îl oferi dezinvolt, activitatea pentru care eşti dispus să sacrifici orice altceva, care te atrage ca un magnet, te stimulează, te bucură, te pune în vibraţie – iată jocul pe care Dumnezeu ți-l propune, fǎcându-ţi cu ochiul în acelaşi timp.

A fi matur înseamnă a risca pentru a fi tu însuţi. Îţi asumi responsabilitatea pentru darul tău şi îl oferi. Mama se împotriveşte, tata spune că nu se poate trăi din aşa ceva, iubita crede că e prea periculos, partenerul e convins că nu ştii pe ce lume te afli, prietenii te întreabă dacă te-ai născut cumva ieri, amicii zâmbesc îngăduitor. Însă dacă te uiţi atent, toţi aceşti oameni au ceva în comun: nu ştiu cum e să trăieşti cu un scop care să te mistuie şi, în acelaşi timp, să-ţi dea putere, să simţi, în interior, o presiune care te îndeamnă să faci mai mult, să îndrăzneşti, să rişti. Niciunul nu ştie cum e să stai până noaptea târziu şi să te trezeşti dimineaţa devreme, impulsionat de ceva iraţional, dar magnific, ceva ce face ca viaţa ta să aibă savoare şi sens. Sau poate au ştiut şi ei, la un moment dat, şi este prea dureros acum să asiste sau să încurajeze un proces de care s-au disociat, pe care l-au îngropat sub straturi bine căptuşite cu mii de dolari, funcţii şi avantaje sociale.
Deşi pare de necrezut, te asigur că ceva în inima lor plânge. Este dureros să constaţi că ai crescut într-o direcţie greşită, să simţi că drumul pe care mergi nu este al tău şi, în curând, se va înfunda, şi te gândeşti că ar trebui să o iei de la capăt. Cum ar putea un om pe care lumea competitivă l-a hipnotizat cu pietrele ei colorate, aparent preţioase, să se trezească şi să accepte că a venit pe Pământ, de fapt, pentru altceva? Este mult mai confortabil să coalizeze cu cei asemeni lui şi, la unison, să-i descurajeze sau să-i critice pe cei care se străduiesc să fie ei înşişi, să-şi exprime individualitatea, să fie originali.

Oamenii care nu şi-au trădat impulsiunile naturii profunde, care nu şi-au negat interiorul pentru prosperitate şi aprobare socială, care au rămas fideli experienţei lor lăuntrice reprezintă un disconfort pentru ceilalţi.
Lucrul cel mai interesant este că dacă îi îndepărtezi apar alţii în loc. Pământul este alimentat mereu cu astfel de persoane, fără niciun pericol de suprapopulare. Viaţa are nevoie de echilibru şi facilitează, la nesfârşit, apariţia unor fiinţe rebele, creative, nonconformiste, care văd cu claritate ipocrizia şi absurdul anumitor valori şi comportamente sociale, care polarizează fară efort atenţia tinerilor (în primul rând) şi care, destul de frecvent, sunt mustraţi, discreditaţi sau izolaţi social.

Când eşti conectat la Sine, darul pe care îl ai de oferit este chiar munca ta, munca pe care o realizezi cu drag, către care te îndrepţi dimineaţa cu inima uşoară şi ale cărei rezultate sunt secundare, tocmai pentru că eşti focalizat pe proces. Să-ţi dau câteva exemple concrete, în cazul în care duhul teoriei mele îţi ocoleşte experienţa de viaţă. Cineva joacă fotbal nu pentru a-şi învinge adversarii, ci pentru plăcerea de a juca. Se antrenează, aleargă, driblează, intră în combinaţii, uneori este faultat, toate acestea din bucuria de a juca fotbal. Nu îl interesează scorul, însă nu e deranjat atunci când câştigă. Zâmbeşte pe teren, dă mâna cu adversarii, se bucură ca un copil când marchează. În fotbalul profesionist nu ştiu dacă există aşa ceva.
Altcineva cântă la chitară. Acceptă să apară pe scenă nu pentru a culege aplauze, ci pentru bucuria de a cânta, plăcerea de a împărtăşi cu alţii meşteşugul lui. Se bucură şi pentru aplauze, premii, comentarii laudative, însă nu pentru ele exersează 6 ore pe zi. Lui îi place muzica, pur şi simplu.
Altcineva este profesor pentru bucuria de a-şi împărtăşi cunoaşterea, pentru plăcerea de a stimula dorinţa de cunoaştere a elevilor sau studenţilor, pentru provocarea de a le facilita accesul la înţelegere. Nu urmăreşte să obţină grade, titluri, recunoaştere, admiraţie. Când aceste recompense vin, le primeşte, poate un pic stânjenit, dar nu le aşteaptă, nu stă cu gândul la ele, nu suferă dacă întârzie sau lipsesc.

Şi acum, să ducem concretizarea pe cele mai înalte culmi. Tu cum îţi percepi propria muncă? Te bucuri de ea? O iubeşti? Arzi de nerăbdare să o realizezi? Te incită, te schimbă, te încarcă pozitiv, te încântă? Sau te exasperează, te enervează, îţi blochează resursele, te plictiseşte, te prosteşte, te îmbolnăveşte?
Pleci către serviciu vesel, vioi, fericit sau acestea sunt stările pe care le ai când pleci de la serviciu, când vin sfârşiturile de săptămână, zilele libere sau concediile? Dacă răspunsul este “da” la ultima parte a întrebării, singura consolare pe care o poţi avea este că în situaţia ta sunt mulţi oameni. Nu crezi? Priveşte-le chipurile dimineaţa, în metrou, în autobuz, la volanul maşinilor. Poate sunt doar rutele pe care circul şi atunci, evident, mă înşel.

Poate cei care solicită consiliere şi asistenţă terapeutică sunt cazuri excepţionale, oameni ghinionişti, obligaţi de circumstanţe să facă ceea ce nu le place. Poate că societatea, de fapt, e constituită din oameni împliniţi, care nu şi-au găsit vocaţia şi au făcut alegeri de carieră consonante cu nevoile şi posibilităţile lor.
Totuşi… de ce simt că nu mă înşel? Am această impresie stranie că puţini oameni sunt la locul lor, deoarece au fost atenţi şi suficient de curajoşi pentru a-şi asculta chemarea. Cuvântul “vocaţie” e foarte frumos şi sugestiv. El vine din latinescul “vox”, care înseamnă “voce”. Nu e minunat? Există un fel de voce înăuntrul tău, care îţi spune încotro să te îndrepţi şi ce este cel mai bine pentru tine. Din păcate, este o voce discretă, blândă, adesea acoperită de ţipetele şi zbieretele celor din jur, ei înşişi pierduţi într-o mare de zgomote.

La noi şi aiurea, opţiunile profesionale sunt pragmatice, orientate către profit. Oamenii se fac avocaţi, notari, consultanţi financiari, economişti etc. nu pentru că mor de dragul acestor meserii, ci pentru că se câştigă bine din ele. Îşi deschid afaceri care promit profituri considerabile, fac investiţii în domenii de viitor. Aceste calcule par corecte. În realitate, ele sunt eronate. Întreabă-te, indiferent câte sute de mii de euro câştigi, dacă nu cumva, exact în acelaşi timp, îţi pierzi sufletul. Adesea îţi distrugi sănătatea, doar că asta se va vedea mai târziu, după ce îţi consumi resursele specifice tinereţii. Îţi îngropi visele, te rupi de părţi sensibile şi creative din tine, îţi blochezi energiile.

Toale acestea au un preţ, însă niciun contabil nu îl va calcula, deoarece sufletul nu este cuantificabil. Nici măcar corpul nu poate fi evaluat. Cât te costă să-ţi distrugi ochii, stomacul, ficatul, nervii?
Poate îţi dai singur(ă) seama că nu merită. Viaţa nu e orientată către profit. Milioane de stele strălucesc pe cer. Pentru cine? Pentru nimeni, doar consumă combustibil. Natura face o risipă imensă, în marele ei experiment de a-şi revela potenţialul. Economiştii lui Dumnezeu, se pare, au fost de mult concediaţi.

În marea Carte a Vieţii, existenţa ta actuală este doar un capitol. Mă gândesc, în sinea mea, că l-ai putea scrie frumos, dăruind cu generozitate ceea ce ai primit, la rândul tău. Cartea, oricum, nu se termină niciodată.

Cainta sau ... CREDINTA

          Zilele trecute mi'a cazut in mana revista ''Asul verde'' si cum o rasfoiam am vazut un articol intitulat: ''Rugaciunea de vindecare este cainta''. 

   Nu am depus efortul de a lectura articolul pentru ca nu sunt de acord cu abordarea  autorului. Amintesc ca semnatarul articolului este un membru al tagmei clericale. Nu ca as avea ceva cu tagma clericala dar consider ca abordarea este gresita.

   Pentru majoritatea oamenilor cainata sau pocainta este sinonima cu tanguirea, cu jelirea si cu varsarea lacrimilor. Nu cred intr'o divinitate care sa aibe nevoie de bocetele sau lacrimile cuiva. Nu exista aceasta divinitate asa cum nu cred ca exista parinti care sa aibe satisfactie cand copii lor se tanguiesc, jelesc sau varsa lacrimi. Cred ca exact contrariul este adevarat. Hristos spune clar: ''Imparatia lui Dumnezeu este pace si BUCURIE in duhul sfant'' si nicidecum tanguire, lacrimi si jelire.

   De fiecare data cand cineva venea la Hristos sa'l vindece, Fiul Omului intreba: crezi tu ca pot sa fac aceasta? sau : dupa credinta ta fie tie.

   De aceea cred ca rugaciunea de vindecare este CREDINTA si nicidecum ... cainta. Credinta ca sunt deja vindecat si nicidecum cainta ca ... o sa ma vindec.

               ''Nimic nu este cu neputinta celui care ... CREDE''.

Cu respect, 

Sergiu-Silvan.