''VINO FRATE IISUSE HRISTOASE''

            Astazi vreau sa va relatez un fapt emotionant petrecut in satul meu in anii 60 ai secolului trecut.
   In anul 1959, guvernul de la acea vreme a dat decretul 410 prin care toti calugarii si calugaritele din manastiri erau trimisi inapoi in comunitatile din care faceau parte pentru a se incadra la un loc de munca. In aceasta categorie s-a aflat si maica Xenia Pamfil din satul meu si de care am pomenit intr-un articol anterior.
   In perioada cat a stat in sat s-a petrecut intamplarea aceasta la care maica a fost martora si din gura careia eu am aflat-o.
Un jandarm din sat, om familist si respectat in sat, incetul cu incetul a alunecat in patima betiei astfel incat a fost parasit si de sotie si de copii. Ajunsese intr-o stare atat de degradata incat dormea noptile prin santuri iar casa i se darapanase. Limbajul sau era plin de injuraturi, de cuvinte obscene si triviale. Sintii si dumnezeii curgeau din gura lui precum curg paraele dupa o ploaie vijelioasa. Nu putin a durat aceasta situatie iar la un moment dat omul nostru a ajuns in pragul mortii. Tipetele si urletele de disperare i-au determinat pe vecini sa vina la capataiul lui si sa incerce sa-i aline suferinta.
   ''Nu ma lasati ma! Ajutati-ma ma! Uite! Au venit demonii si ma bat. Vino Vasile, vino Gheorghe'', asi striga fratii.
''Dar fa semnul sfintei cruci ...cutare''(nu i-am retinut numele) spuse maica Xenia. Se opreste si intreaba mirat: ''Dar tu cine esti?''
Culita(acesta era numele de botez de acasa al maicii Xenia) a lui Pamfil.
''Nu pot ca mi-au legat mainile cu lanturi''. Maica a incercat sa-i ridice bratul dar nu a putut sa-l miste de langa corp. Si iarasi a inceput sa se vaite si sa cheme pe Vasile si pe Gheorghe fratii sai.
''Dar cheama si pe Domnul Iisus Hristos nu numai pe Gheorghe si pe Vasile'' spune maica Xenia.
   Si muribundul nostru, precum talharul pe cruce, incepe sa strige:
''Dar vino Iisuse, dar vino Hristoase, dar vino frate Iisuse Hristoase''. Si cu aceste ultime cuvinte si-a dat duhul in bratele Mantuitorului Iisus Hristos.
   Povestea maica ca si ''pietrele plangeau'' de chipul miraculos in care acest spirit, intr-o clipa, precum talharul pe cruce, a fost primit la pieptul lui Hristos, caruia I se cuvine slava si cinstea in vecii vecilor.

           De a carui slava fie sa ne impartasim si noi, Amin.

VINDECAT CU LUMINA

“Mi-am luat, imaginar, ficatul în braţe şi l-am mângâiat”
- În urmă cu câţiva ani, admiratorii dvs. şi întreaga lume a teatrului românesc au intrat în panică auzind că sunteţi foarte bolnav de o su­ferinţă, cel mai adesea, fatală. Peste câtva timp, când zâmbetul dvs. a apărut din nou pe micul ecran şi pe scena Teatrului Naţional din Cluj, toată lumea a respirat uşurată. Acum, când norii negri au trecut şi sunteţi mai în formă ca ni­ciodată, ne gândim că minunea pe care aţi trăit-o le-ar putea fi de folos şi altora. Cum s-a în­tâm­plat?

- Acum câţiva ani am avut o infecţie la o coardă vocală şi am făcut o operaţie. La analizele necesare s-a descoperit şi “bucuria” asta la ficat: hepatită cronică virală! N-am ştiut până atunci de ea, duceam boala pe picioare, cum se spune. A fost un semnal de alarmă foarte dur, pe care a trebuit să-l gestionez cât mai repede, căci boala aceasta este foarte vicleană. Primul impuls a fost că e cuţitul la os şi că trebuie făcut ceva de ur­genţă, că altfel mă găt din lumea asta. Aşa că am început rapid cu tratamentul alopat, prescris de medic. Dar n-a fost suficient şi atunci am început tratamentul cu interferon, care este un medi­ca­ment extraordinar, dar are nişte reacţii secundare teribile, care pot mai degrabă să strice, decât să repare în organism. Poţi să-l iei, să te chinui de­geaba şi să n-aibă nici un efect. Eu am avut noroc, la mine a avut efect, într-o oarecare măsură, dar tot nu am fost restabilit şi vindecat total. În perioa­da aceea, întâmplarea, care niciodată nu e întâm­plătoare, a făcut să cunosc un medic mai tânăr, care m-a ajutat mult, pentru că m-a orientat spre medicina naturistă şi spre alte metode de tratament, care ţin de medicina complementară. Aşa am ajuns să-mi pla­nific singur vindecarea şi iată că acum sunt un om vindecat.

- Să le luăm pe rând, aţi înţeles, la un moment dat, că medicina alopată nu este suficientă pentru a trata boala dumneavoastră sau că este incapabilă să rezolve toate problemele medicale pe care le aveaţi…

- Da, am înţeles şi am simţit că medicina alopată a acoperit doar o parte a vindecării. Atunci m-am ho­tărât să caut şi alte metode de tratament. Eu citisem înainte câte ceva despre medicina complementară şi despre cea orientală, dar nu am folosit până atunci ceea ce ştiam, dar dacă am văzut că e bai mare, am reluat lecturile, învăţăturile şi notele mai vechi şi am început să practic unele dintre aceste metode. Primul pas a fost că am învăţat să-mi cunosc corpul, “să vorbesc” cu el. Pe orice organ poţi să-l setezi, să-l scoţi afară (imaginar), să vorbeşti cu el, să-l cureţi, să-l ştergi, să-l mângâi, să râzi cu el. Aşadar, am ur­mat mai departe sfaturile medicinii alopate, dar, în pa­ralel, am aplicat tehnici orientale de echilibrare, de energizare, de setare a fica­tu­lui. Se spune că există o ie­rarhie a organelor. De exem­plu, stomacului poţi să-i or­doni să se alinieze la un stan­dard, dar ficatul este un nobil cu care trebuie să te porţi fru­mos. Inima este regele, plămânii – statul major, ve­zica biliară este tribunalul, ficatul e consiliul de mi­niştri, stomacul este ariergarda, aprovizionarea, intestinele şi rinichii sunt servitorii, debarasează, rinichii filtrează sângele, au o muncă de salahor. Poa­te nu le-am spus pe toate, dar cam aşa este organizată armata trupului. Dar să revin la boala mea, eu am vorbit cu ficatul, l-am scos (imaginar), l-am luat în braţe şi l-am mângâiat şi i-am făcut o carapace de apă­rare, ca aceea a unei broaşte ţestoase. Mental, în jurul ficatului, am pus o plasă, care să-i permită res­piraţia, dar prin care viruşii, care îl înconjurau să nu mai poată ajunge la el. Pe viruşi mi i-am imaginat ca pe nişte căluţi de mare ce încercau să-şi bage nasurile alungite prin plasa de care v-am vorbit. Ori acolo, în interiorul ficatului, lângă plasa aceea, mai aveam eu nişte “oameni” ai mei, aliaţii mei, care mă slujeau şi care veneau cu nişte săbii şi tăiau nasurile căluţilor, adică ale viruşilor. Pare copilăresc ceea ce vă spun, pare un joc de copil. E ca o poveste. Şi căluţii răniţi mergeau la ceilalţi şi le spuneau, măi, nu mai veniţi şi voi, că acolo vă taie nasul şi eu vedeam mental, îmi imaginam că nu mai vin alţii, că nu se mai apropie. Şi chiar simţeam că nu mai vin. Eu aşa am procedat, şi mi-am planificat ca în 3 săptămâni să scap de viruşii care mi-au atacat ficatul şi aşa a fost, în 3 săptămâni n-a mai fost nici un virus. După alte 3 săptămâni au venit din Scoţia rezultatele analizelor făcute la un laborator specializat în asemenea boli, şi scria negru pe alb: “Virus hepatic nedetectabil”. Doctoriţa alopată care mă îngrijea m-a întrebat ce am făcut şi i-am spus că mi-am planificat vindecarea. Am spus că vreau ca atunci aşa să fie şi aşa a fost. Asta înseamnă să pla­nifici mental: vreau ca atunci să fie aşa şi aşa va fi. Aşa­dar, dacă-ţi impui şi bagi un program în creier, pro­gramul acela chiar funcţionează. Asta este ceea ce nu înţeleg occidentalii şi medicina alopată, din păcate. Ei râd de chestia asta, dar eu am mai vorbit şi cu alţi oameni care mi-au spus că instinctiv au procedat aşa, adică şi-au imaginat vindecarea şi chiar s-au vindecat. Şi eu m-am trezit cu ficatul vindecat.

- Spusă aşa, sub forma unei poveşti, vindecarea pare foarte simplă. Chiar aşa să fie?

- Dacă crezi în puterea minţii tale, în puterea gândului, chiar aşa este. Numai că trebuie să fii perseverent în aplicarea acestor metode şi să nu le întrerupi total niciodată. Chiar şi după ce ai primele semne de vindecare, trebuie să le mai practici. În cazul meu, lucrurile s-au com­plicat în sensul că tratamentul cu inter­feron a avut nişte efecte secundare extrem de ne­plăcute. Mi-a distrus un genunchi total, pi­ciorul s-a umflat şi s-a format ceea ce medicii numesc chist Baker, care a ajuns la o mărime de 12 cm. Medicii alopaţi care m-au văzut mi-au spus că soluţiile în cazul meu erau puncţia, operaţia şi un genunchi de plastic. I-am spus unui profesor de la Bucureşti că aş vrea să încerc nişte metode complementare de trata­ment, care se bazează pe concentrare, medi­taţie, vizualizare a locului bolnav, planificare a vindecării, dar profesorul mi-a spus că acelea sunt nişte prostii în care el n-are încredere. Dacă am văzut că aşa stau lucrurile, că toţi îmi spun de baston şi de cărucior, am venit aici la ţară, la mine, la Mărtineşti şi zilnic mi-am fă­cut automasaj, presopunctură, gimnastică, re­glare energetică şi multe altele încă. După 6 luni a început să se stabilizeze situaţia oa­re­cum, piciorul s-a dezumflat şi încet, încet şi-a reluat activitatea. Când m-am dus la profesor la Bucureşti, la control, el mi-a zis: “Ai văzut domnule, ce bine ţi-au făcut medicamentele pe care ţi le-am prescris, îţi mai dau încă şase luni de tratament.” Eu nu i-am mai spus că, de fapt, nu le-am luat nici pe primele, aşa că nici n-am mai cumpărat alte medicamente. Am revenit acasă şi am reluat tratamentele complementare, am făcut şi masaj în apă sărată la Turda şi într-un an de zile puteam deja să merg normal. Mai rămăsese doar un chist de 2 cm sub genunchi, despre care doctoriţa mi-a spus că nu se va închide, că aşa e boala şi că, chiar dacă se închide, apare apoi în altă parte.

- Bănuiesc că dumneavoastră nu v-aţi mulţumit cu un asemenea verdict şi că v-aţi pus iar armata de aliaţi să vă ajute, nu?

- Să ştii că i-am pus la lucru şi chistul a dispărut în 5 zile. I-am pus însă într-o altă formă decât în cazul ficatului, dar nu-mi prea place să povestesc despre asta, pentru că mulţi nu pricep şi batjocoresc metoda. Este o vindecare cu lumină violetă care este bine­făcătoare. Lumina violetă fiind la marginea spectrului are nişte energii speciale. Linişteşte şi vindecă. De altfel, eu am practicat şi metoda Silva de liniştire şi de ajungere în stadiul alfa. Concret, am rugat-o pe doc­toriţă să-mi arate o imagine interioară a chistului. “Păi, degeaba vi-l arăt, că ăsta nu se mai vindecă, tot o să se mute de colo, colo şi nu mai scăpaţi de el.” Am insistat să mi-l arate. “Domnişoară, i-am zis, numa’ arată-mi-l, vorba ciobanului, că de restul mă ocup eu.” Mi-a arătat radiografia genunchiului, ce avea o formă confuză şi o linie albă, unde era loca­lizat chistul. M-am dus acasă şi mi-am imaginat că pun la baza genunchiului deformat o fantă de lumină violetă, că aceasta se ridică treptat, acoperă tot ge­nunchiul şi nu se mai vede dunga aceea albă, a chis­tului. A doua zi, am făcut acelaşi exerciţiu, îmi ima­ginam genunchiul tot violet, a treia zi, la fel, a patra, la fel şi în a cincea zi chistul a dispărut. Dar cum e posibil, o să mă întrebaţi şi vă răspund aşa cum mi-au spus şi mie alţii, mult mai specializaţi decât mine în asemenea metode de tratare. Vindecarea s-a făcut prin minte. În momentul în care am închis mental boala în partea aceea a corpului, (prin imaginarea culorii vio­lete vindecătoare) celulele genunchiului au făcut o în­trebare la creier. “Şefule, aici s-a dat ordin că-i vin­decat, dar în spatele luminii nu e vindecat. Ce fa­cem?” “Vindecaţi!” a zis creierul. Aşa se vindecă orice parte a organismului. Mental. Dar asta presu­pune să depăşeşti emoţiile negative, să te concentrezi şi să te autocontrolezi în orice moment. Eu pot acum să fac aceste exerciţii de autocontrol foarte repede, pentru că le practic de multă vreme. Nici nu ştiţi cât este de mare puterea gândului. Niciodată să nu spui că eşti bolnav. Niciodată să nu spui că eşti bătrân, sau nefericit, sau supărat. Tot timpul să ai în faţă partea bună a vieţii, a existenţei. Să spui mereu, chiar dacă nu e chiar aşa, “sunt sănătos, sunt tânăr, în putere, sunt fericit, sunt mulţumit”.

“Boala se naşte în minte şi tot acolo se vindecă”
- În literatura, medicina şi filozofia orientală se afirmă că este necesar să existe un echi­libru în tot şi în toate;, credeţi că ceva din viaţa dumneavoastră a atras îmbolnăvirea?

- Mintea mea a atras boala. Boala se naşte în minte şi tot aco­lo se şi vindecă. Toţi avem păcate, unele mai mari, altele mai mici. De la minciună şi mândrie, până la invidie, egoism şi ură, de la lene şi gelozie, până la ignoranţă, poftă şi necunoaştere. Toate sunt păcate care, într-un fel sau în al­tul, sunt pedepsite. Dar poate că mai intervin şi păcate ale înain­taşilor din cine ştie a câta gene­raţie. Totul se plăteşte pe lumea asta, nimic nu rămâne nepedepsit, iar scopul final al acestei judecăţi supreme este reinstaurarea echi­librului între toate şi aceasta se poate face prin puterea minţii. Ceea ce gândeşti, spun orientalii, aia eşti. Boala apare mai întâi în minte şi tot în puterea minţii stă şi vindecarea ei, dar şi salvarea în faţa provo­cărilor tot mai stresante ale timpului în care trăim. Tibetanii au trei metode de apă­rare şi salvare de stres. Lăsaţi-mă să vi le spun pentru că pot ajuta pe mulţi oameni. Prima este metoda antidotului: dacă cineva se gân­deşte la tine cu ură, tu trebuie să te gândeşti la el cu iubire. Este cea mai simplă formă de apărare. Dacă ţipă la tine, răspunde-i liniştit. A doua metodă este aceea a conştientizării: dacă cineva te urăşte, tu trebuie să înţelegi că ura este trecătoare, pentru că totul este zădărnicie, după cum spune şi Ecleziastul. Şi-n momen­tul în care vin ca o avalanşă necazu­rile asupra ta, tu trebuie să te gândeşti că toate sunt tre­cătoare şi că vor lua sfârşit. Prin a treia me­todă, foloseşti emoţiile negative ca şi cata­li­zator. Este ca şi cum ai cădea în mare şi te-ai folosi de forţa valurilor ca să ieşi la mal. Este cea mai periculoasă din cele trei, care sunt toate o cheiţă de deschidere a minţii şi a su­fletului şi de înţelegere a vieţii. Despre această metodă, nu­mită a Păunului, înţeleptul Mila­repa zice că este ca şi cum ai lua un giuvaer de pe capul unei vipere, care se poate întoarce în orice moment asupra ta să te muşte. Astea-s metode de a te apăra de stres. Din păcate, noi nu le cu­noaş­tem şi nici nu le practicăm. Îţi face unul rău…. “te-n cur pe mă-ta, stai că-ţi arăt eu ci­ne-s!”, cam aşa zice românul nostru. Noi nu răspundem cu dra­goste, răspundem tot cu ură la ceea ce ni se face. Or, trebuie să în­văţăm că cea mai pu­ter­nică formă de apă­rare în lu­mea periculoasă în care tră­im este Iubirea. O spun şi vă rog să scrieţi cu literă mare pentru că alături de libertate, dreptate şi pace, Iubirea este unul dintre ţe­lurile şi idea­lu­rile oamenilor de pretu­tin­deni şi ea stă ca o regină pe primul loc.

“Mi-am modificat total viaţa”
- Sunteţi un mare actor, profesor, poet, măr­tu­risirile de acum arată publicului o altă faţă a omului Dorel Vişan. Toată această experienţă personală de vindecare a pornit din dorinţa de a trăi. Dincolo de fap­tul că v-aţi re­câştigat sănătatea, ce altceva aţi mai învăţat în aceşti ani?

- Am ajuns la concluzia că poţi muri din lumea asta, fără să ştii cine eşti, adică fără să ştii unde-i popa cu crucea. Or, se ştie că omul care trăieşte în confuzie nu poate fi un om sănătos, pen­tru că nu judecă bi­ne. Primul câştig es­te că am ajuns să mă cunosc foarte bine şi că am înţeles că poţi să te ajuţi singur, da­că-ţi disciplinezi min­­tea. Am fost în lumea întreagă pen­tru a învăţa din înţe­lep­ciunea medicinii tradiţionale de pre­tu­tindeni. Am călă­torit în Noua Zee­lan­dă, Australia, Chi­na, Congo, India, Vietnam, Mexic, Uruguay, Pa­ra­guay, Argentina, Tibet, Thailanda, Peru, Cambodgia, Japonia, Canada, nici nu mai ştiu pe unde n-am fost şi peste tot pe unde am umblat, am văzut cât de mult preţuiesc oamenii simplitatea, naturalul, tra­iul în aer liber, aproape de pământ, în concordanţă cu ciclurile mari ale anotimpurilor. Eu mi-am modi­ficat total viaţa. Trăiesc acum într-o casă ţărănească, lângă Cluj, lucrez zilnic în grădină, am plantat pomi, viţă-de-vie, am stupi, flori, straturi de castraveţi, cea­pă şi mor­covi, usturoi; fac zilnic exerciţii fizice, am ajuns la câte 100 de abdomene pe zi, fac automasaj, gim­nastică, de la o oră şi jumătate, până la trei ore pe zi. Ninge, plouă, picură de rouă, numai asta am de făcut şi asta fac. Când a fost baiul mare, am respectat o dietă severă, acuma e mai relaxată, am adoptat o cale de mijloc. E drept însă, câteodată, tot într-o parte mă trage şi mai mănânc şi ce nu-i potrivit. Altfel, n-am încetat să învăţ să trăiesc cât mai simplu şi învăţ cât de

 multe pot despre corpul meu. Cunosc, de exem­plu, cele 5 forme de respiraţie, înţeleg cum se poate con­duce energia în corp, unde sunt meridianele, unde locurile de blocare a energiei, cum se poate educa şi stăpâni voinţa, cum să scap de cele trei otrăvuri mari ale lumii: ura, pofta şi iluzia. Oi, Doamne, câtă zoală, câte exerciţii, cât studiu, până am ajuns să înţeleg, cât de cât, ce-i cu mine pe lumea asta! Până am în­ţe­les că trupul singur are tot ce-i trebuie ca să se vin­de­ce şi să se refacă. Alopatia, medicina clasică, vindecă partea, dar omul trebuie să vindece întregul. Un corp uzat nu trebuie reparat pe ici, pe colo, ci “refăcut” în totalitate prin hrănirea cu energie naturală, aceea pe care o primeşte şi copilul la naştere. Această forţă de refacere a sănătăţii au intuit-o şi popoarele primitive care au folosit însă şi puterea poveştilor şi a miturilor, a artei, în general, pentru întoarcerea la lucrurile an­ces­trale şi, mai ales, la Lumina dintâi sub care Dum­ne­zeu i-a dăruit omului din energia Lui vie şi vinde­cătoare.

Fotografii din arhiva actorului

(Preluat de pe http://www.formula-as.ro )

FILOSOFIE ADEVARATA

      Cîtă vreme vom oscila între bine şi rău, 

Cîtă vreme vom căuta în orice afirmaţie a cuiva o laudă sau critică,

Cîtă vreme vom căuta să ne impunem un punct de vedere,

Cîtă vreme îi vom critica pe ceilalţi pe motiv că nu fac cum credem noi că trebuie,

Cîtă vreme după o acţiune vom exprima prin gînd, vorbă sau atitudine importanţa de sine,

Cîtă vreme nu vom învăţa să exprimăm ceea ce credem,

Cîtă vreme vom exprima ceea ce vrem cu pretenţia ca ceilalţi să ne ajute,

Cîtă vreme vom compara ceea ce vedem cu ceea ce am vrea să vedem,

Cîtă vreme nu vom înţelege că vedem incomplet, prin filtrul care este „eu”,

Cîtă vreme ne vom proiecta negativitatea,

Cîtă vreme vom comenta critic negativitatea pe care o vedem,

Cîtă vreme nu vom înţelege că vedem o reflexie a negativităţii personale,

Cîtă vreme nu vom înţelege că suferinţa conţine o mare cantitate de egoism,

Cîtă vreme nu vom înţelege că fiecare are exact cît poate duce,

Cîtă vreme nu ne vom plictisi să suferim,

Cîtă vreme nu vom selecta din „ceea ce trebuie” ceea ce ne foloseşte,

Cîtă vreme nu vom căuta în noi înşine răspuns la întrebarea „ce ne este de folos?”,

Cîtă vreme ne vom ascunde de prezent în trecut sau viitor,

Cîtă vreme nu vom înţelege că trecutul există ca să învăţăm din el, nu ca să-l repetăm,

Cîtă vreme nu vom înţelege că viitorul este efectul a ceea ce simţim, gîndim, facem în 
prezent,

Cîtă vreme nu vom înţelege că învăţare înseamnă reflectare şi extragerea esenţei din experienţe,

Cîtă vreme vom căuta acceptare şi aprobare la ceilalţi,

Cîtă vreme nu vom înţelege că ceilalţi sunt ca şi noi, în permanentă căutare,

Cîtă vreme vom spune că vrem să fie altfel dar vom gîndi, simţi, acţiona la fel,

Cîtă vreme vom crede că „liberul arbitru” ne scuteşte de consecinţele gîndurilor şi faptelor noastre,

Cîtă vreme nu vom înţelege că ne poate fi mai bine,

Cîtă vreme nu vom înţelege că „mai bine” înseamnă să ieşim din starea de „bine-rău”, 
Atîta vreme, 

Ne vom merita soarta !

EXPERIENTE MISTICE

           INTR-UN ARTICOL ANTERIOR AM VORBIT DESPRE MOMENTELE DELICATE SI STARILE DINTRE DOUA LUMI IN CARE INTRA FIINTA UMANA INAINTE DE PARASIREA ACESTUI PLAN TERESTRU. ASTAZI O SA CONTINUI SA VA RELATEZ O ASTFEL DE EXPERIENTA.
   CEI CARE AU CITIT ARTICOLELE ANTERIOARE AU INTELES CA SUNT PREOCUPAT DE SPIRITUALITATE DE LA O VARSTA FRAGEDA SI AM SI O FORMARE TEOLOGICA IN ACEST SENS. VACANTELE LE PETRECEAM PE LA MANASTIRILE CIOLANU SI RATESTI DIN JUDETUL BUZAU. LA CIOLANU VIETUIA INDRUMATORUL MEU SPIRITUAL, PARINTELE VISARION PAMFIL IAR LA RATESTI SORA ACESTUIA, XENIA PAMFIL IMPREUNA CU MAICA MARIANA MUNTEANU. ERAU CONSATENI DE'AI MEI CU O EXPERINTA DE VIATA MONAHALA CONSIDERABILA IAR ACUM NE MANGAEM UNII PE ALTII LA LITURGHIE, EU DE AICI IAR EI DE DINCOLO.
   IMI AMINTESC CUM MAICA XENIA MI'A POVESTIT DESPRE O ALTA MAICA CE AVEA ''DARUL LACRIMILOR''. MAICA XENIA STATEA IN SPATELE EI IN BISERICA SI SE RUGA SA PRIMEASCA SI EA ACEST DAR; CITINDU'I GANDURILE MAICA RESPECTIVA SE INTOARCE SI'I SPUNE: ''CEEA CE VREI TU SE DOBANDESTE CU FOARTE MULTA OSTENEALA''. UN DAR NU VINE NICIODATA SINGUR; PUTEA CITI SI GANDURILE.
REVENIND LA ISTORISIREA NOASTRA , CEI TREI LA VARSTA CAND ERAU ADOLESCENTI AU CUNOSCUT PE PARINTELE EVGHENIE HULEA DESPRE CARE AMINTESTE SI PARINTELE IOANICHIE BALAN IN ''PATERICUL ROMANESC''. PARINTELE EVGHEIE HULEA ERA CONSATEAN DE'AL NOSTRU SI A DEVENIT INDRUMATORUL SPIRITUAL AL CELOR MAI SUS AMINTITI. IN CLIPELE DINAINTEA DESPARTIRII DE TRUPUL SI VIATA DE AICI A INCEPUT SA SE MINUNEZE CA UN COPIL SI SA EXCLAME: ''LUCRURI MARI TAINE MARI, CU UN CUVANT NIMIC DE SPUS''. SPUNE'NE SI NOUA PARINTE CE VEZI, AU INTREBAT CEI TREI UCENICI CARE-L VEGHEAU. CU UN AER SOBRU SI SERIOS A EXCLAMAT: ''FITI INTELEGATORI CE SE POATE VEDEA IN ASTFEL DE MOMENTE'' SI A CONTINUAT SA SE MIRE SI SA EXCLAME: ''LUCRURI MARI, TAINE MARI ...''.

   DIN EXCAMARILE SALE AU INTELES CA VEDEA MOMENTE DIN ACTIVITATEA LUI HRISTOS PE PAMANT PRECUM: PESCUIREA MINUNATA, UMBLAREA PE MARE, POTOLIREA FURTUNII, INMULTIREA PAINILOR, ETC.
STIM DIN STUDIEREA ''PATERICULUI'' CA MULTI CUVIOSI AU TRAIT ASTFEL DE MOMENTE INAINTE DE A PLECA DINTRE NOI.

    SIMT O MARE MANGAIERE CA AM AVUT FERICIREA SA CUNOSC ASTFEL DE FIINTE MINUNATE.

PACE, LUMINA SI IUBIRE!

URMEAZA-TI ATRACTIA

         '' NATURA IUBESTE CURAJUL. DACA ITI EI UN ANGAJAMENT, NATURA VA DA RASPUNS ACESTUI ANGAJAMENT, INLATURAND DIN CALE OBSTACOLE CE SUNT REALMENTE INSURMONTABILE. VISEAZA CEL MAI IMPOSIBIL VIS SI LUMEA NU TE VA MAI ASUPRI, CI TE VA RIDICA IN SLAVI.''  
                                                                              (TERENCE McKENNA)

     IN 2005 AM STIUT CA NU VOI MAI PUTEA SLUJI; CEL PUTIN ASTA ERA PARADIGMA IN CARE CRESCUSEM DE LA VARSTA DE 16 ANI. IN TOAMNA LUI 2007 MI-AM CUPARAT CALCULATOR SI M-AM CONECTAT LA INTERNET. INCETUL CU INCETUL AM CONSTATAT CA PARADIGMA IN CARE CRESCUSEM ERA DOAR PENTRU NEGHIOBI SI CA LUCRURILE STATEAU CU TOTUL ALTFEL. ASA AM INCEPUT SA AFLU DESPRE DIFERITI CALUGARI CARE DESI S-AU CASATORIT, ULTERIOR AU PRIMIT PAROHII.

     ASA CUM TERENCE McKENNA A SPUS, ODATA CE AI UN VIS, NATURA V-A LUCRA PTR TINE INLATURAND DIN CALE OBSTACOLE CE PAR REALMENTE INSURMONTABILE. AM SIMTIT NOUA ATRACTIE SI AM URMAT-O; MARTURISESC IN ADEVAR CA AM VAZUT MULTE SEMNE CARE IMI ARATAU CALEA. DESPRE UNUL DIN ACESTE SEMNE VREAU SA VA ADUC MARTURIE ASTAZI.
      IN APRILIE 2010 SOACRA MEA A SUFERIT UN ATAC CEREBRAL SI DUPA EXTERNAREA DIN SPITAL AM INGRIJIT-O LA NOI IN APARTAMENT. NU MAI PUTEA COMUNICA VERBAL CI DOAR PRIN SEMNE. NE-AM DAT SEAMA CA AR TREBUI SA CHEMAM PREOTUL PTR A O IMPARTASI CEEA CE AM SI FACUT.
       CATEVA ARTICOLE IN URMA AM SCRIS DESPRE STAREA DINTRE DOUA LUMI IN CARE INTRA MURIBUNZII, STARE CARE AI FACE SA ''VADA'' LUCRURI CE NOI NU LE PUTEM PERCEPE PRIN CELE CINCI SIMTURI.
DUPA CE A FOST IMPARTASITA, SOACRA MEA A ARATAT CU PRIVIREA SI CU MANA SPRE PREOT SI APOI SPRE MINE. A URMAT CEEA CE DOAR PRIN PERCEPTIA INTUITIVA A INIMII POTI INTELEGE SI DECRIPTA. M-AM LUMINAT SI O BUCURIE COPLESITOARE A UMPLUT FIINTA MEA. PENTRU A NU PRELUNGI CLIPELE DE NEDUMERIRE CE LE AVEAU TOTI CEI PREZENTI, AM RUPT TACEREA SI AM SPUS CA AM EU GRIJA CA PARINTELE SA FIE PLATIT. STIAM CA VA FI DEZAMAGITA CA AM LASAT-O SA INTELEAGA CA NU AM INTELES CE A VRUT SA-MI TRANSMITA, DAR NU PUTEAM SA SPUN DE FATA CU TOTI CEILALTI COMUNICAREA SUBTILA CE AM PRIMIT-O. A SI SCHITAT UN GEST, DAND CU MANA IN JOS, CA NU AM INTELES DAR PTR MINE TOTUL ERA FOARTE CLAR.
NU AM CUM SA EXPRIM IN CUVINTE; NUMAI CEI CE AU AVUT ASTFEL DE COMUNICARI SUBTILE POT INTELEGE. CERT ESTE CA IN LUNA URMATOARE AM SAVARSIT PRIMA LITURGHIE DUPA O PAUZA DE APROXIMATIV 5 ANI.

      ACEASTA MI-A TRANSMIS SOACRA MEA INTR-O STARE IN CARE SE PETREC LUCRURI CU ADEVARAT INEXPLICABILE PTR O MINTE ANALITICA SI RATIONALA.
POT SPUNE CA O TINEAM IN BRATE IN MOMENTUL CAND SPIRITUL EI A PARASIT CORPUL INTR-O PACE SI SENINATATE DESAVARSITE.
      AI SIMT PREZENTA LA LITURGHIE SI NU NUMAI A SPIRITULUI EI CI A MULTOR PERSOANE DRAGI MIE.

Cu afectiune,
Sergiu-Silvan.

PACE, LUMINA SI IUBIRE!
                                                                       

RAIUL ESTE REAL

Raiul este real: experienta unui doctor cu viata de dincolo                                                  Dr. Eben Alexander            Ca si chirurg nu credeam in viata de dupa moarte. Am crescut intr- o lume stiintifica, fiu de neurochirurg. Am urmat pasii tatalui meu si am devenit neurochirurg academic, profesand la Scoala Medicala Harvard si la alte universitati. Am studiat ce anume se intampla cu creierul omului aflat pe moarte si intotdeauna am crezut ca exista explicatii stiintifice foarte bune pentru calatoriile din afara trupului descrise de cei care au trecut prin moarte clinica. Creierul este un mecanism uimitor de sofisticat, dar extrem de delicat. Daca reduci putin cantitatea de oxigen pe care o primeste, va reactiona. Nu era surprinzator faptul ca cei care trecusera prin traume severe se intorceau din experientele lor cu povesti ciudate. Dar asta nu insemna ca fusesera intr-un loc real. Desi ma consideram um om credincios, eram mai  mult cu numele. Nu ii intelegeam pe cei care voiau sa creada ca Iisus era mai mult decat un om bun care suferise din cauza lumii. Ii compatimeam pe cei care voiau sa creada ca undeva exista un Dumnzeu care ne iubeste neconditionat. De fapt invidiam la acei oameni sigurantdcare controleaza gandurile si emotiile si ceea ce ne face umani, a cedat. Doctorii din Spitalul General Lynchburg din Virginia , spital in care lucrasem ca  neurochirurg, au determinat ca contractasem  o bacterie foarte rara de meningita, care ataca de regula nou-nascutii. Bacteria E. Coli intrase in lichidul cerebro-spinal si imi devora creierul. Cand am intrat in camera de urgenta in acea dimineata, sansele mele de supravietuire in alta stare decat cea vegetativa, erau minime. In curand scazusera la niciuna. Sapte zile am stat in coma, cu trupul inert, cu functiile creierului oprite. Apoi, in dimineata celei de-a 7-a zi in spital, pe cand doctorii dezbateau daca sa intrerupa tratamentul sau nu, ochii mei s-au deschis. Nu exista o explicatie stiintifica pentru faptul ca, in timp ce corpul meu era in coma, mintea mea-constinta mea, erau in viata. In timp ce neuronii mei erau complet inactivi din cauza bacteriei care ii atacase, constiinta mea fara creier calatorea intr-o alta dimensiune mai mare a universului: o dimensiune despre care nu visasem ca exista si despre care, inainte sa intru in coma, as fi zis ca este imposibila. Dar acea dimensiune descrisa de multe personae care au trecut prin moarte clinica exista, iar ceea ce am vazut si invatat acolo m-a dus efectiv intr-o lume noua: o lume in care suntem mai mult decat creierul si corpurile noastre, unde moartea nu este sfarsitul constintei, ci mai degraba un capitol dintr-o calatorie vasta si nemarginit de pozitiva. Nu sunt prima persoana care a descoperit dovada ca exista constinta in afara trupului. Priviri scurte si minunate ale acestei realitati sunt vechi de cand lumea. Dar, din cate stiu, in afara de mine, nimeni nu a mai calatorit in aceasta dimensiune, cat timp cortexul nu functiona si corpul se afla sub observatie medicala continua, asa cum am fost eu timp de 7 zile de coma. Toate argumentele impotriva acestor experiente sugereaza faptul ca ele sunt rezultatul slabei functionari ale creierului. Totusi experienta mea se desfasura nu in timp ce cortexul functiona slab, ci in timp ce nu functiona deloc. Aceasta se intampla din cauza meningitei si a implicarii globale corticale atestata de raze CT si examinari neurologice. Potrivit conceptului medical curent al creierului si mintii, nu  puteam ca eu sa fi experimentat cat de putin constiinta in timpul comei, cu atat mai putin odiseea super-reala si complet coerenta pe care am trait-o. Mi-a luat luni sa accept ce mi se intamplase. Nu doar imposibilitatea medicala de a fi fost constient in timpul comei, dar cel mai important, lucrurile care s-au intamplat in acele momente. Spre inceputul aventurii eram intr-un loc cu  norisori pufosi care se reliefau pe cerul albastru. Mai sus decat norii erau  fiinte uimitoare care strabateau cerul. Pasari? Ingeri? Aceste cuvinte au aparut mai tarziu cand am inceput sa scriu experientele traite. Dar niciunul dintre aceste cuvinte nu sunt pe masura fiintelor care erau cu totul diferite fata de ce vazusem vreodata. Erau mult mai avansate. Forme mai marete. Un sunet imens si rasunator ca un cantec glorios, a venit de sus si m-am intrebat daca fiintele ciudate il produceau. Mi-am imaginat ca bucuria acestor creaturi consta in producerea acestor sunete, bucuria lor fiind atat de mare incat nu se putea exprima altfel decat prin cantec. Sunetul era palpabil, aproape material, ca o ploaie pe care o simti pe piele, dar care nu te uda. Vazul si auzul nu erau separate in acest loc. Puteam vedea frumusetea vizuala a trupurilor argintii a acelor fiinte de deasupra si puteam auzi perfectiunea vesela a cantecului lor. Se parea ca nu puteai vedea sau auzi nimic din lumea aceasta fara sa devii parte din ea, fara sa i te alaturi intr-un fel misterios. Totul era distinct, totusi totul era si parte din toate celelalte, ca desenele bogate si incrucisate de pe un covor persan sau de pe aripile unui fluture. Devine si mai ciudat. Pe parcursul calatoriei cineva era cu mine. O femeie. Era tanara si imi amintesc foarte bine cum arata. Avea obrajii ridicati si ochii albastri. Cand am vazut-o prima data mergeam impreuna pe o suprafata plana care s-a dovedit a fi aripa unui fluture. De fapt in jurul nostru erau milioane de fluturi. Era un rau de viata si culoare. Vestmantul femeii era simplu, dar culorile lui pastelate albastru-indigo si oranj-piersicuta avea aceeasi traire vie ca orice din jur. M-a privit cu acea privire pe care daca ai fi vazut-o timp de cateva secunde ti-ar facut ca viata ta sa merite a fi traita, indiferent de ce s-ar fi intamplat pana atunci. Nu era o privire romantica. Nici de prietenie. Era o altfel de privire, alta decat cele pe care le cunoastem. Era ceva inaltator care cuprindea toate tipurile de iubire, in acelasi timp fiind mai mare decat oricare din ele. Mi-a vorbit fara a folosi cuvinte. Mesajul a trecut prin mine ca vantul si am inteles instantaneu ca era adevarat. Stiam in acelasi fel in care stiam ca lumea din jurul nostru era reala, nu doar o fantezie trecatoare nesubstantiala. Mesajul avea trei parti care sunau cam asa in limbaj pamantesc: "Dragul meu esti iubit si pretuit pentru totdeauna." "Nu ai de ce sa te temi. " "Nu poti gresi cu nimic." Mesajul m-a invadat cu un simtamant enorm de eliberare. Era ca si cand primeam regulile unui joc pe care il jucasem toata viata fara sa il inteleg cu adevarat. "Iti vom arata multe lucruri aici”, a spus femeia inca odata fara a folosi exact aceste cuvinte, dar transmitandu-mi direct esenta lor.” In cele din urma te vei intoarce. “ Auzind asta am avut o singura intrebare. Inapoi unde? Un vant cald sulfa ca cel de primavara. O briza divina a schimbat totul, intorcand lumea din jurul meu. Desi inca mai aveam functia lingvistica, asa cum credem noi aici pe pamant, am inceput sa pun intrebari acestui vant si acestei fiinte divine pe care o simteam ca lucreaza. Unde este acest loc? Cine sunt eu? De ce sunt aici? De fiecare data cand puneam o intrebare, primeam raspunsul instantaneu intr-o explozie de culori, dragoste si frumusete care sufla prin mine ca un val izbitor. Interesant despre aceste izbituri nu era doar faptul ca imi opreau intrebarile coplesindu-le, ci raspundea la ele intr-un  mod care depasea limbajul. Ganduri ma invadau in mod direct. Dar nu era ca aici pe pamant. Nu erau vagi, imateriale sau abstracte. Aceste ganduri erau solide si imediate, mai tari decat focul si mai umede decat apa si, cand le-am primit am fost in stare sa inteleag instantaneu si fara efort concepte care mi-ar fi luat ani pentru a le intelege pe deplin in viata mea pamanteasca. Stiu foarte bine cat de extraordinar, de necrezut par toate astea. Daca mi-ar fi spus cineva, chiar un alt doctor o poveste ca asta, in zilele dinainte, as fi fost sigur ca se afla sub vraja unor iluzii. Dar ce s-a intimplat cu mine a fost departe de a fi un delir, a fost la fel de real sau mai real decat orice alt eveniment din viata mea. Ce mi s-a intamplat cere explicatii. Fizica moderna ne spune ca universul este o unitate nedivizata. Desi se pare ca traim intr-o lume de separatie si diferente, fizica ne spune ca fiecare obiect si eveniment din univers este complet intretesut cu  alte obiecte si evenimente. Inainte de experienta mea, aceste idei erau abstractii. Astazi ele sunt realitati. Nu numai ca universul este definit prin unitate, dar si prin iubire. Universul, asa cum l-am experimentat in coma, este – am observat cu uimire si bucurie - acelasi despre care atat Einstein cat si Iisus au  vorbit  in moduri diferite. Mi-am petrecut zeci de ani ca neurochirurg la unele dintre cele mai prestigioase institutii medicale din tara noastra. Stiu ca multi dintre colegii mei -asa cum am facut si eu -sustin teoria ca, creierul, si in special cortexul, genereaza constinta si ca traim intr-un univers lipsit de orice fel de emotie, cu atat mai putin de dragostea neconditionata pe care, stiu acum, o are Dumnezeu si universul pentru noi.  Ce s-a intamplat cu mine a distrus aceasta teorie, si am de gand sa-mi petreac restul vietii  investigand adevarata natura a constiintei si sa explic faptul ca suntem mai mult, mult mai mult, decat creierele noastre fizice. Nu ma astept ca acest lucru sa fie o sarcina usoara, am invatat asta de prima data dupa ce am fost destul de bine sa ma intorc in lume si sa vorbesc si cu alte persoane in afara de sotia mea despre ce mi s-a intamplat. Privirea politicoasa dar sceptica, in special in randul prietenilor mei medici, m-a facut in curand sa-mi dau seama ce sarcina dificila am: sa ii fac pe oameni sa inteleaga enormitatea a ceea ce am vazut si experimentat in acea saptamana. Astazi multi cred ca adevarul spiritual al religiei si-a pierdut puterea si ca stiinta, nu credinta, este drumul catre adevar. Inainte de experienta mea si eu am crezut asta. Dar astazi sunt o persoana diferita la nivel profund fata de cea care eram inainte, pentru ca am trait o clipa a acestei realitati. Si ma poti crede cand iti spun ca va merita fiecare moment de munca pe care il depunem si pentru cei care vin dupa noi pentru a le descoperi aceasta realitate.         Nu e minunat sa stii ca D-zeu are pregatit ceva extraordinar pentru noi atunci cand viata aici pe pamant se termina? Ca vom fi impreuna cu cei dragi? Constinta acestei realitati te umple cu pace, te elibereaza de frica si poti sa te bucuri cu adevarat de viata!

COMUNICARE PRIN BIOCAMPUL ''A TOT CE ESTE VIU''

Sunt mai sensibili si mai respectuosi decat noi si nu au nevoie de telefon mobil pentru a comunica...
.

Lawrence Anthony, o legendă în Africa de Sud și autor a trei cărți, inclusiv bestsellerul Elefantul Whisperer , a salvat cu curaj fauna contra  atrocităților salbatice ale  omului, inclusiv s-a implicat in operatiunile curajoase de salvare a animalelor din grădinile zoologice din Bagdad, atunci când a fost invazia SUA în 2003 și a reabilitat elefanții in intreaga lume. In 07 martie 2012 Lawrence Anthony a murit. El lipseste soției, celor doi fii și doi nepoți si numerosilor elefanți. La două zile după moartea sa, elefanții sălbatici s-au prezentat la el acasă in  două mari grupuri. Alte turme sălbatice au sosit separat pentru  a spune la revedere  prietenului lor uman iubit. ? Un total de 31 de elefanti au mers cu răbdare mai mult de 20 km pentru a ajunge la casa lui în Africa de Sud. ?              Martori la acest spectacol, oamenii au fost evident surprinsi nu numai de inteligenta suprema si exactitatea momentului in care acesti elefanti au realizat moartea lui  Lawrence, dar mai ales prin aceasta manifestare de profunda emotie, pe care animalele iubite au aratat-o si au evocat-o intr-un mod organizat:   Un mars lent din zona habitatului lor pana la casa lui Lawrence, timp de cateva zile, in sir indian, dand o nota solemna.   Si atunci, cum au stiut de moartea lui Anthony acesti elefanti din rezervatie, care traiau intr-o zona indepartata a parcului ?   "Un om bun a murit subit ", a declarat Leila Gal Berner rabinul, Ph.D.," și la multi kilometri distanta, doua turme de elefanți,  care au descoperit că au pierdut un prieten drag, au  început să se miște ca într-o procesiune solemnă, aproape "înmormântare" pana la casa persoanei decedate  pentru a arata respect familiei sale.   "Dacă am putea  avea o dovadă a interdependenței minunate a tuturor ființelor vii, cum ar fi cu elefanții din rezervatia Thula Thuja. Inima unui om se oprește, și inima a sute de elefanți este în doliu.Inima acestui om a oferit vindecarea acestor elefanți,iar acum au venit să facă un omagiu afectuos prietenului lor. " Soția lui Lawrence, Francoise, a fost deosebit de afectata, știind că elefanții  nu s-au mai întors acasă de peste 3 ani! Dar totuși, ei știau unde merg.    Elefantii, evident, au vrut să arate respectul lor profund și sa-si onoreze prietenul care le-a  salvat viața, ramanand acolo, in fata casei timp de 2 zile și 2 nopți fără să mănânce nimic. Apoi, într-o dimineață, au plecat.