Preluat de pe pagina de facebook a lui Adrian Vutan:
https://www.facebook.com/profile.php?id=61591413750764&locale=ro_RO
NARATIVUL UNEI REALITĂȚI PERTINENTE
Cine ești? Unde ești? Pentru ce ești?
Există întrebări de care nu putem scăpa, indiferent cât de departe am ajunge cu știința, tehnologia sau cunoașterea.
Cine sunt?
Unde mă aflu?
De ce exist?
Pentru ce exist?
Poate că, înainte de a căuta răspunsul la întrebarea „cine sunt eu?”, trebuie să înțelegem în ce fel de realitate exist.
Textul care urmează este încercarea mea de a privi aceste întrebări prin trei ferestre: știința, filosofia și revelația creștină.
Nu pretind că mintea omului poate cuprinde realitatea în totalitatea ei. Dimpotrivă. Plec tocmai de la convingerea că ceea ce vedem este doar o parte din ceea ce există.
I. ÎNCEPUTUL: TIMPUL ȘI SPAȚIUL
Cum a apărut lumea noastră?
Pentru ca lumea pe care o cunoaștem să existe, trebuie să existe mai întâi condițiile în care existența ei să fie posibilă.
Una dintre aceste condiții este timpul.
Dar ce este timpul?
Întrebarea pare simplă până când încercăm să răspundem.
În istoria gândirii moderne, timpul a fost înțeles diferit. Newton l-a tratat ca pe un cadru absolut. Einstein a arătat că măsurarea timpului depinde de condițiile în care se află observatorul și că spațiul și timpul sunt legate într-o structură comună. Iar fizica modernă a ajuns într-un punct în care însăși natura timpului devine o problemă deschisă.
De aici apare întrebarea:
Este timpul ceva ce există în sine sau este timpul modul în care noi descriem succesiunea schimbărilor?
Poate că putem vorbi despre el în mai multe sensuri.
Timpul poate fi „absolut” atunci când îl privim ca pe ceva care ne depășește măsura.
Poate fi „relativ” atunci când observăm că nu este măsurat identic în toate condițiile fizice.
Și poate deveni imposibil de definit atunci când coborâm la scări la care conceptele noastre obișnuite despre succesiune și durată încetează să mai funcționeze.
Dar rămâne întrebarea fundamentală:
Ce este, de fapt, timpul?
Este un concept?
Este o proprietate a realității?
Este o „substanță”?
Este o dimensiune?
Sau este doar modul în care o minte limitată percepe succesiunea evenimentelor?
Are timpul un început?
De unde „izvorăște” și unde „se varsă”?
Unde se termină autoritatea lui?
Și, mai ales:
Poate exista ceva în afara timpului?
Nu voi pretinde că am răspunsul definitiv la aceste întrebări. Dar ele ne conduc către o observație importantă:
dacă timpul există, trebuie să ne întrebăm în ce relație se află cu spațiul.
II. SPAȚIUL
Al doilea element fundamental este spațiul.
Nu putem vorbi despre locație fără spațiu.
Nu putem vorbi despre distanță, formă, dimensiune sau poziție fără spațiu.
Pentru a înțelege mai intuitiv problema, să facem un mic exercițiu de imaginație.
Să începem cu un spațiu cu o singură dimensiune: o linie.
Pe această linie putem identifica puncte succesive. Dacă vrem să ajungem de la un punct la altul, în geometria simplă a acestui spațiu trebuie să traversăm regiunea dintre ele.
Acum adăugăm o dimensiune.
Linia devine un plan.
Odată cu apariția celei de-a doua dimensiuni apar și posibilități care nu existau în spațiul unidimensional. Putem ocoli anumite puncte. Putem crea forme noi. Putem avea relații geometrice imposibile în spațiul anterior.
Adăugăm încă o dimensiune.
Obținem spațiul tridimensional în care trăim.
Din perspectiva unei ființe limitate la două dimensiuni, lumea noastră tridimensională ar conține posibilități greu sau imposibil de anticipat.
Aceasta ne oferă o idee importantă:
o realitate cu mai multe dimensiuni poate conține posibilități care nu pot fi descrise complet din interiorul unei realități cu mai puține dimensiuni.
Putem desena un obiect tridimensional pe o foaie. Putem proiecta o formă tridimensională într-un spațiu bidimensional.
Dar reprezentarea nu este obiectul însuși.
O umbră a unui cub nu este cubul.
O proiecție a unei realități nu este realitatea întreagă.
Și atunci apare o întrebare care mă urmărește:
Ce s-ar întâmpla dacă realitatea noastră tridimensională ar fi ea însăși doar o secțiune, o proiecție sau o parte a unei realități cu mai multe dimensiuni?
Matematica permite studierea unor spații cu un număr mai mare de dimensiuni.
Nu pretind să știu câte dimensiuni există dincolo de experiența noastră.
Poate există un număr finit.
Poate există o succesiune fără limită.
Poate însăși întrebarea este formulată într-un limbaj prea sărac pentru realitatea pe care încercăm să o descriem.
Dar ipoteza pe care o propun este aceasta:
realitatea noastră poate să nu fie întreaga realitate.
III. TIMP, SPAȚIU ȘI MATERIE
Dacă timpul și spațiul sunt condiții fundamentale ale existenței fizice, atunci apare următoarea întrebare:
de unde provin ele?
Materia nu pare să poată fi explicația ultimă a tuturor lucrurilor dacă însăși materia există într-un cadru spațio-temporal.
Iar dacă timpul și spațiul au un început, atunci ceea ce le-a adus în existență nu poate fi pur și simplu încă un obiect aflat în interiorul lor.
Aici ajungem la problema unei Cauze Primordiale.
Nu afirm că am demonstrat prin aceste observații toate atributele lui Dumnezeu.
Dar consider că ele ne obligă cel puțin să punem întrebarea:
De ce există ceva în loc de nimic?
Iar răspunsul „nimicul a creat totul” mi se pare contradictoriu în termenii în care înțelegem noi cuvântul „nimic”.
Nimicul nu este un spațiu gol.
Nimicul nu este o substanță.
Nimicul nu este o forță.
Nimicul nu este o cauză.
Dacă există ceva, atunci trebuie să existe o explicație pentru existența acelui ceva.
Iar dacă universul nu este cauza propriei sale existențe, trebuie să existe o Cauză care nu depinde de univers în același fel în care universul depinde de ea.
Aici începe, pentru mine, întrebarea despre Dumnezeu.
IV. CREATORUL
Dacă există o Cauză Primordială, atunci ce fel de Cauză ar putea fi?
Eu cred că vorbim despre un Creator:
fără început, existent prin Sine, dincolo de creație, viu, unic, suveran și absolut.
El nu este un obiect mai mare decât celelalte obiecte.
Nu este o ființă care ocupă un loc undeva în univers.
Dacă El este cauza existenței spațiului și timpului, atunci nu poate fi dependent de spațiu și timp și nu se raportează la timp, spațiu și materie in același sens în care o facem noi.
Așadar, Dumnezeu nu este „încă un lucru” din interiorul realității.
El este fundamentul realității.
De aici derivă, în înțelegerea mea, atributele Sale:
● este fără început;
● există prin Sine Însuși;
● este în afara creației;
● este viu și Dătător de viață;
● este absolut;
● este unic;
● este suveran;
● este atotputernic;
● este atotștiutor;
● este omniprezent;
● este sfânt.
Și totuși, există o limită pe care trebuie să o recunoaștem:
a putea vorbi despre Dumnezeu nu înseamnă a-L putea cuprinde.
Putem descrie ceea ce ne-a descoperit despre Sine fără ca prin aceasta să epuizăm ceea ce este El.
V. AMPRENTA INFINITULUI
Ce este mai greu de imaginat decât infinitul?
Trăim într-o realitate în care aproape tot ceea ce întâlnim are o limită.
Un obiect are o dimensiune.
O viață are o durată.
Un teritoriu are o întindere.
Și totuși mintea omului poate concepe infinitul.
Îl poate gândi fără să-l poată parcurge.
Îl poate descrie matematic fără să-l poată epuiza.
În geometrie, în analiza matematică, în studiul numerelor și al fractalilor întâlnim structuri care ne arată cât de adâncă este această idee.
Numărul π nu poate fi scris în întregime în forma sa zecimală.
Între două numere reale există o infinitate de alte numere.
Fractalii ne arată cum o structură aparent simplă poate genera niveluri de complexitate care par fără sfârșit.
Nu afirm că aceste lucruri reprezintă, în sine, o demonstrație a existenței lui Dumnezeu.
Dar pentru mine ele ridică o întrebare fascinantă:
de ce o minte finită poate concepe infinitul?
Și mai mult:
dacă realitatea pe care o vedem poartă urme de ordine, precizie și complexitate care depășesc capacitatea noastră de a le cuprinde, este legitim să ne întrebăm dacă acestea pot fi privite ca o amprentă a Creatorului.
Pentru mine, infinitul nu sugerează doar măreția Lui.
Sugerează și o precizie pe care noi nu o putem reproduce și o vastitate pe care noi nu o putem cuprinde.
Iar infinitul pare să fie, în creație, unul dintre modurile prin care Creatorul lucrează — atât în dimensiune, cât și în complexitate.
VI. CE NU VEDEM
Când privim cerul nopții, vedem o parte din lumea fizică.
Dar eu cred că aceasta nu reprezintă întreaga realitate.
Poate că întreaga boltă cerească, profunzimea și imensitatea universului înstelat reprezintă doar „podeaua cerului”, deasupra căreia, dincolo de capacitățile noastre de percepție, se înalță o realitate multidimensională, superioară și intangibilă. Implicit, această realitate ar cuprinde fenomene, structuri și forme de existență pe care nu le putem aborda și nici defini în termenii realității noastre fizice.
Din perspectiva revelației creștine chiar există o realitate spirituală care nu este accesibilă în mod obișnuit simțurilor noastre.
Dacă ceea ce numim „realitate” este mai larg decât ceea ce putem măsura, atunci faptul că nu vedem ceva nu înseamnă automat că acel ceva nu există.
În această viziune, realitatea poate fi privită în cel puțin trei dimensiuni:
Conștiința
Gândurile, emoțiile, voința, intențiile și lumea interioară a omului.
Dimensiunea spirituală
Realitatea ființelor spirituale și a existenței care nu este accesibilă direct simțurilor fizice.
Dimensiunea fizică
Lumea materială în care trăim, pe care o putem observa, măsura și investiga.
Aceste dimensiuni nu trebuie confundate.
Dar nici nu trebuie presupus că ceea ce este invizibil este prin definiție ireal.
VII. DUMNEZEU ÎN TREI PERSOANE
Aici intrăm într-un teritoriu în care limbajul nostru devine insuficient.
Credința creștină vorbește despre:
Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Nu trei dumnezei.
Ci un singur Dumnezeu în trei Persoane.
Nu pretind că această afirmație poate fi redusă la o analogie simplă.
Orice analogie omenească riscă să deformeze realitatea pe care încearcă să o descrie.
Tatăl este Dumnezeu.
Fiul este Dumnezeu.
Duhul Sfânt este Dumnezeu.
Și totuși Dumnezeu este unul.
Tatăl nu este Fiul.
Fiul nu este Duhul Sfânt.
Duhul Sfânt nu este Tatăl.
Și totuși nu vorbim despre trei Dumnezei.
Este una dintre acele realități în care revelația depășește capacitatea noastră de a construi o imagine completă.
A nu putea cuprinde ceva nu înseamnă că acel lucru este lipsit de sens.
VIII. CREAȚIA
Biblia începe cu aceste cuvinte simple:
„La început, Dumnezeu a creat…”
Pentru mine, aceasta este mai mult decât începutul unei cărți.
Este o afirmație despre realitate.
Lumea nu este Dumnezeu.
Lumea nu este cauza propriei existențe.
Lumea este creație.
Iar Dumnezeu este Creator.
Biblia vorbește în primul rând despre lumea noastră fizică, dar lasă să se întrevadă și existența unei realități spirituale mult mai vaste decât ceea ce putem percepe.
Nu ni se spune totul.
Poate tocmai pentru că nu putem înțelege totul.
Imaginea pe care o primesc eu din aceste fragmente este aceea a unei creații mult mai vaste decât universul fizic pe care îl putem observa.
Un univers precum cel pe care îl descrie știința ar putea fi, în această perspectivă, doar o parte extrem de mică dintr-o realitate mult mai mare.
IX. CĂDEREA
Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile bune, atunci de unde a apărut răul?
Aici apare una dintre cele mai dificile întrebări ale întregii existențe.
Biblia vorbește despre o ființă spirituală care s-a răzvrătit.
Lucifer — „cel strălucitor” — este descris ca o ființă de o frumusețe și o înțelepciune deosebite, care însă s-a întors împotriva Creatorului.
De ce a apărut în el dorința de a fi asemenea lui Dumnezeu?
Nu știu.
Și nu cred că trebuie să inventez un răspuns acolo unde nu îl am.
Biblia vorbește despre o stare, care l-a corupt: mândria.
Însa tot nu este pe deplin lamuritor, de ce a ales Lucifer sa se mândreasca și în consecință să se corupă.
Dar consecința o înțeleg astfel:
înțelepciunea despărțită de Dumnezeu s-a transformat în nebunie.
Neputând crea o realitate nouă în afara lui Dumnezeu, singura alternativă rămâne alterarea realității existente.
Aici apare conceptul pe care îl consider esențial pentru înțelegerea întregii istorii:
Realitatea fictivă.
O minciună nu creează o realitate adevărată.
Dar poate determina o ființă să trăiască într-o realitate falsă pe care o consideră adevărată.
X. MINCIUNA ȘI PIERDEREA REALITĂȚII
În Geneza întâlnim imaginea șarpelui.
El nu îl atacă pe om prin forță.
Îl atacă prin reinterpretarea realității.
„Oare a spus Dumnezeu…?”
Este una dintre cele mai vechi și mai puternice forme ale înșelării:
adevărul nu poate fi distrus, dar mecanismul folosit a fost de a distorsiona întelegerea lui și a compromite legatura cu el, suficient cât să nu mai fie recunoscut.
Omul acceptă minciuna.
Și, acceptând-o, începe să trăiască în consecințele ei.
Conștiința se schimbă.
Relația cu Dumnezeu se schimbă.
Relația dintre oameni se schimbă.
Relația cu creația se schimbă.
Moartea intră în experiența omului.
Omul, care fusese chemat să stăpânească, devine rob.
Așadar, căderea nu este doar încălcarea unei reguli.
Este pierderea unei realități.
Omul începe să trăiască într-o lume în care adevărul și percepția nu mai coincid.
XI. LUMEA ÎN CARE TRĂIM
Poate că una dintre cele mai mari probleme ale omului nu este faptul că nu vede realitatea.
Ci faptul că poate vedea o realitate distorsionată și să o considere adevărată.
Dacă o realitate nu este fundamentată pe adevăr, ea devine, în sens profund, o realitate fictivă.
Omul poate construi în mintea sa lumi întregi.
Poate trăi în frică.
În minciună.
În orgoliu.
În dorințe.
În ideologii.
În iluzii despre sine și despre ceilalți.
Și poate ajunge să considere toate acestea „realitatea”.
De aceea cred că problema spirituală a omului nu este doar:
„Ce văd?”
ci:
„Este ceea ce văd adevărat?”
XII. HRISTOS
În această perspectivă trebuie înțeleasă venirea lui Isus Hristos.
Nu doar ca apariția unui mare învățător.
Nu doar ca apariția unui profet.
Ci ca intervenția Creatorului în propria creație.
Credința creștină afirmă că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om.
Cel prin care toate au fost create intră în creație.
Cel veșnic intră în timp.
Cel nevăzut devine vizibil.
Cel infinit Se apropie de omul finit.
În Isus Hristos, Dumnezeu Se descoperă omului.
Iar lucrarea Sa este, în înțelegerea mea, restaurarea a ceea ce a fost pierdut.
Hristos:
● poartă consecința păcatului;
● biruie moartea;
● înfrânge puterea diavolului;
● redeschide relația dintre Dumnezeu și om;
● îl eliberează pe om;
● îi dă Duhul Sfânt;
● promite viață veșnică celui care Îl primește.
Crucea devine astfel mai mult decât un eveniment istoric.
Devine punctul în care Dumnezeu intră în tragedia creației și începe restaurarea ei.
XIII. OMUL
Și astfel ajungem din nou la întrebarea de la început:
Cine sunt eu?
Omul nu este doar materie.
Nu este doar biologie.
Nu este doar conștiință.
Și nu este nici Dumnezeu.
Omul este creatură.
Dar este o creatură căreia Creatorul i-a dat ceva extraordinar:
libertatea de a voi.
Omul a fost creat să fie expresia Creatorului său.
Să poarte chipul Lui.
Să voiască liber binele.
Să stăpânească ceea ce i-a fost încredințat.
Dar libertatea face posibilă și răzvrătirea.
De aceea omul poate intra în adevăr sau în minciună.
Poate intra în voia Creatorului sau se poate despărți de ea.
Despărțit de Dumnezeu, omul devine rob propriilor limite.
În Dumnezeu însă, omul își poate regăsi libertatea pentru care a fost creat.
XIV. ÎNTOARCEREA LA REALITATE
Poate că, în cele din urmă, aceasta este tema întregului meu narativ.
Nu Pământul.
Nu stelele.
Nu dimensiunile.
Nu timpul.
Nu spațiul.
Toate acestea sunt doar uși.
Întrebarea adevărată este:
Care este Realitatea?
Și mai ales:
În ce realitate trăiesc eu?
Cred că există o singură Realitate absolută:
Împărăția lui Dumnezeu.
Iar până când realitatea fizică se va subordona acestei realități absolute, trebuie ca, la nivelul conștiinței noastre, să trăim deja într-o realitate după chipul și asemănarea ei.
O realitate fundamentată pe Adevăr.
O realitate în care Creatorul este Creator, iar creația este creație.
O realitate în care minciuna nu are ultimul cuvânt.
O realitate în care moartea nu este destinația finală.
O realitate în care omul poate fi restaurat.
Și cred că Hristos nu a venit doar să ne spună ceva despre această Realitate.
A venit să ne readucă în ea.
Poate că aceasta este, în cele din urmă, răspunsul la cele trei întrebări de la început:
Cine sunt?
Sunt om, creat de Creator, după chipul și asemanarea Sa.
Unde sunt?
Într-o creație care a fost rănită de minciună, dar care nu a ieșit din mâna Creatorului.
Pentru ce sunt?
Ca să Îl cunosc, să Îl reflect, să trăiesc în adevărul Lui și să devin, prin Duhul Său, o locuință a prezenței Sale.
Pentru că omul nu a fost creat doar să existe.
Cred ca am fost creati de Creator, ca să fim o locuință veșnică a Duhului Său, ca noi înșine sa putem locui veșnic, plini de putere și înțelepciune în toata Voia lui Sa.
Iar poate că adevărata libertate nu este să pot face orice vreau.
Poate că adevărata libertate este să pot voii binele și să rămân în adevăr.
