„Omul smerit cu inima nu opune niciodată altuia scutul unui orgoliu care să îi apere egoismul rănit. Cel smerit nu poate fi jignit, supărat, stârnit la mânie. Însă în inima celui mândru crește „arborele fărădelegii” despre care vorbeste Marcu Ascetul, numind patimile amărăciunii, a mâniei și a supărării. Ne scapă adesea din vedere această legătură subtilă dintre mândrie și o banală supărare, o tristețe sau mânie. Omul smerit este împăciuitor și făcător de pace, dar cel mândru produce conflict: „Prin mândrie se ațâță numai certuri, dar înțelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturile” (Proverbe 13, 10). Cel smerit este iubit de Dumnezeu, de oameni și chiar de fiarele sălbatice, care-și „pleacă capetele lor și ling mâinile și picioarele lui, căci din ele se răspândește acea mireasmă ce se răspândea din Adam înainte de cădere”. Mai mult, spunea Isaac Sirul, „chiar dracii, cu asprimea, cu răutatea, cu mândria cugetului lor, când se apropie de el, se fac una cu pământul. Și toată viclenia lor se prostește și uneltirile lor se destramă și răutățile lor se opresc ”. Celui mândru însă îi stau împotrivă și Dumnezeu, și oamenii (Luca 26, 41). Privirea sa disprețuitoare, mersul țanțos, limbajul arogant și sfidător, ironic, malițios și sarcastic nu atrag decât duhurile întunecate spre al face vas la răutății lor. Ba chiar, „cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuși este drac și vrăjmaș și se războiește cu sine ” , adaugă Sfântul Ioan Scărarul.”

…..

Sfântul Ioan Scărarul ne-a lăsat un cuvânt care, până astăzi, stârnește în fiecare din noi o bună neliniște: „Pe cei neînfrănați poate că-i vor tămădui oamenii; pe cei vicleni, îngerii; iar pe cei mândri, singur Dumnezeu ”.

„Trebuie sa stii ca un pacatos smerit întrece pe un drept mandru.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

****

„Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet, adică dintr-un element material şi unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor. De aceea, este bine să cugetăm la originea noastră, să ne amintim din ce suntem făcuţi şi de ce.

Dumnezeu a pus în noi multe puteri, dar şi multe neputinţe. Prin puterile care ni s-au dat se slăveşte înţelepciunea Creatorului, iar prin neputinţe se pune stăvilar mândriei noastre. Ne-a dat, spre exemplu, limbă ca să vorbim şi să-L slăvim pe Dumnezeul Universului, să grăim despre frumuseţile zidirii, să discutăm despre cele cereşti şi cele pământeşti, despre cele veşnice şi cele vremelnice. Şi toate acestea le înfăptuieşte o bucăţică de carne, care nu măsoară nici două degete. Dar ca să nu creadă că este ceva important şi să se mândrească, cu voia lui Dumnezeu, uneori limba se răneşte sau se umflă. În felul acesta, află că deşi poate vorbi despre lucruri veşnice, ea însăşi este stricăcioasă; că Dumnezeu, despre Care vorbeşte, este atotputernic, iar ea este slabă.

Asemenea, Creatorul nostru ne-a dăruit ochiul, acest glob mic, cu care putem să privim întreaga zidire. Dar ca să nu se mândrească pentru faptul că vede atâtea frumuseţi, de multe ori, ochiul este vătămat de diferite boli, care scad sau duc la pierderea vederii. În felul acesta, ochiul află ce este cu adevărat şi că se cade să-L slăvească pe Ziditor prin zidirea cea văzută.

Gândeşte-te puţin, dacă omul, cu toate că poartă cu sine atâtea neputinţe, adesea uită de starea jalnică în care se află şi se răscoală cu neruşinare împotriva Binefăcătorului său, până unde ar ajunge trufia sa dacă ar fi cu totul izbăvit de aceste neputinţe…

Ia, aşadar, aminte, tu, care eşti cu nasul pe sus şi nu catadicseşti nici să-ţi priveşti aproapele, că acela este ca şi tine şi merită la fel de multă cinstire ca cea de care ai parte tu însuţi. Acela este sărac, iar tu bogat? El este neşcolit, iar tu învăţat? El este neînsemnat, iar tu persoană importantă? Dar ce valoare crezi că au toate aceste lucruri vremelnice şi zadarnice? Oare semenul tău nu este şi el chipul lui Dumnezeu? Atunci de ce îl dispreţuieşti? Nu înţelegi că dispreţuindu-l pe el, Îl dispreţuieşti pe Însuşi Dumnezeu? De ce nu îl slujeşti? De ce nu te îngrijeşti de el? De ce nu îl cinsteşti? Ştiu de ce: pentru că îl socoteşti mai prejos decât tine. Şi te întreb: cu cât mai prejos erau apostolii faţă de Hristos? Apostolii erau oameni, pe când Hristos era Dumnezeu. Şi totuşi, Domnul a primit să le spele picioarele. Nu ar trebui să faci şi tu măcar atât pentru semenii tăi? Dar tu nici nu vrei să auzi de aşa ceva.

Dacă nu urmezi exemplul de smerenie al lui Hristos, nu vei avea loc lângă El în viaţa viitoare.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, „Problemele vieții„)