Era toamna anului 1979, anul intrării mele în pâine, cum se zice.
Trebuia să mă prezint deja la postul de inginer, dar tot mai amânam, precum condamnatul care trage de ultimele clipe de libertate.
Simţeam nevoia intensă de a face o călătorie, un anumit drum către o destinaţie necunoscută, ca şi cum numai astfel aş fi putut să-mi păstrez independenţa la care ţineam atât de mult.
Iubeam muntele, deci m-am hotărât să fac o excursie de unul singur într-unul din masivele unde nu mai fusesem niciodată.
Am intrat într-o librărie unde se găseau hărţi turistice şi tocmai mă pregăteam să aleg Făgăraşul, când o putere ciudată, străină de mine, mi-a indicat o cărticică pe care scria Munţii Căpăţânii.
A fost ca şi cum un bătrân cu barbă albă, din spatele meu, mi-ar fi arătat-o cu degetul, spunându-mi ceva de genul: „Aici se găseşte ceea ce cauţi!”.
M-am întors, gata să-l întreb pe cel din spatele meu ce voia să zică, dar spre mirarea mea n-am văzut pe nimeni.
Am cumpărat totuşi cărticica şi am plecat, puţin înciudat, ca atunci când faci ceva contra firii şi intenţiei tale.
Nici măcar nu ştiam bine unde se găseşte acest masiv.
Am socotit alegerea ca un fel de mână a soartei şi peste două zile eram pregătit de plecare.
Nu mi-am luat cortul, pentru că voiam să fiu cât mai liber cu putinţă. Acest început de octombrie era foarte frumos şi nu se anunţaseră ploi.
Apoi, judecând după hartă, era imposibil să nu întâlnesc ceva stâne prin zonă, unde m-aş fi putut adăposti la nevoie.
Dar, aşa cum se întâmplă, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.
În Călimăneşti cerul era mohorât şi stătea să plouă.
M-am decis totuşi să plec la drum, deoarece nu aveam decât puţine zile la dispoziţie, alegând un traseu care trebuia să mă ducă la una din stânele pe care le văzusem pe hartă.
Pe la unsprezece, în timp ce urcam prin pădure, inevitabilul s-a produs.
A început să plouă mărunt şi a ţinut-o aşa vreun ceas. Apoi ploaia a devenit serioasă şi a continuat toată după-amiaza.
După socoteala mea, ar fi trebuit să ajung deja pe platoul cu stâna, dar mă aflam încă în pădure.
Hainele mele erau aproape ude şi se făcuse destul de frig.
Au mai trecut alte ore chinuitoare prin ploaia care nu mai contenea, lumina începuse să scadă şi tot nu ieşisem pe platou.
Dacă nu găseam un adăpost în cel mult două ceasuri, eram condamnat să înnoptez în pădure.
Perspectiva nu era deloc veselă, ţinând cont de faptul că nu aveam cort şi era exclus să pot face un foc în condiţiile acelea.
Mi-am adunat puterile şi am continuat să merg înainte, prin ceaţa care coborâse densă şi împiedica vederea la o distanţă mai mare de zece paşi.
După vreo jumătate de ceas am constatat însă cu stupoare ca ajunsesem iarăşi într-un loc pe unde mai trecusem o dată.
Abia atunci teama a început să se înfiripe în mine.
Mă simţeam ca prins într-o cursă subtilă. Ce nesăbuinţă, să plec la drum într-o zonă complet necunoscută, de unul singur, îmi spuneam.
Eram tot mai convins că o putere tainică mă adusese în acest loc, anume ca să mi se întâmple asta.
Mă vedeam deja petrecând
noaptea la rădăcina unui copac, ud leoarcă şi tremurând de frig.
Cel mai mult mă îngrijora însă lungimea nopţii pe care o aveam de îndurat.
Ar fi fost o încercare destul de dificilă, dar eram convins că practica mea îndelungată în meditaţia Zen şi în artele marţiale (…) mă va ajuta să o trec cu bine.
La urma urmei, poate că acesta era şi scopul pentru care venisem aici dorinţa mea subconştientă de a-mi testa aptitudinile fizice şi spirituale.
Dar dacă abia de acum înainte va urma adevărata încercare?
Nu era greu să mă întâlnesc cu vreun urs flămând sau să-mi rup un picior.
Sau cine ştie ce alte primejdii necunoscute mă pândeau din pădurea aceea care nu se mai termina şi peste care în curând va coborî noaptea.
Mersesem mai bine de zece ore şi încălţămintea udă îmi provocase nişte rosături dureroase.
Din pricina oboselii, mintea îmi funcţiona cu oarecare greutate.
La urma urmei, totul ţine de mental, îmi spuneam.
Încercările lumii, lumea însăşi, nu sunt decât un lanţ de iluzii.
Îmi tot repetam acest lucru în care crezusem ani de zile, dar experienţa directă dovedea contrariul.
Era ca şi cum în mine s-ar fi aflat două persoane: una direct implicată în realitatea imediată pe care o trăiam, şi a doua, care privea încurcătura celei dintâi impasibil şi oarecum ironic.
Prima mă îndemna să fac tot ce-mi stătea în putinţă pentru a ieşi din pădurea aceea înainte de lăsarea nopţii; cea de-a doua, dimpotrivă, o acuza de laşitate pe cea dintâi, pentru că voia să evite încercarea.
Raţiunea comună spunea că cea de-a doua avea dreptate, întrucât de vreme ce tot nu puteam face nimic ca să schimb situaţia, cel puţin să o accept cu seninătate.
Dar, straniu! Prima persoană afirma că tocmai această acceptare a încercării însemna de fapt cedarea în faţa iluziei, şi trebuia să recunosc că avea dreptate. Care din ele spunea adevărul?
Prima era slabă, dar sinceră; cea de-a doua era puternică, însă vicleană.
Eram prins într-o dublă cursă, fizică şi mentală, în care nimeni nu mă silise să intru şi nici nu mă împiedica să ies, în afară de mine însumi.
Această stare a devenit brusc insuportabilă şi atunci am simţit nevoia de ajutor.
Era pentru prima dată în viaţa când mă recunoşteam învins şi mă simţeam umilit.
N-aş fi putut spune însă de ce: din pricina inferiorităţii părţii slabe sau a superiorităţii părţii viclene.
Acesta a fost momentul când, pe fundalul zbuciumat al mentalului meu a început să sune clar numele de Maria.
Cineva, o a treia persoană necunoscută îmi repeta stăruitor să o chem în ajutor pe Maria.
Partea indiferentă din mine zâmbi ironic în interior iată, îmi spuneam, ce abil joc face acest mental al meu.
Vrea cu tot dinadinsul să mă facă să mă simt ca un copil neajutorat, care strigă după mama la cea mai mică ameninţare din exterior.
Dar el, mentalul, ştia bine rolul pe care îl avusese bunica în viaţa mea.
Pentru că dintre toţi pe ea o iubisem cel mai mult.
Fusese pentru mine mai mult decât o mamă şi eu pentru ea mai mult decât un fiu.
De-aş putea să-mi iubesc copiii aşa cum m-a iubit bunica mea!
Ce ciudat, mă gândeam, într-adevăr, pe bunica o chema Maria… dar cum ar fi putut să mă ajute acum, de vreme ce era moartă de treisprezece ani?
Glasul interior repeta cu stăruinţă: „Maria…Maria… cheam-o pe Maria, numai ea te poate ajuta…
Astăzi e ziua ei, când împlineşte toate rugăminţile…”.
Ziua bunicii mele… dar care din ele? Cea de naştere sau cea de deces?
Cu siguranţă eram foarte obosit şi mintea începea să-mi joace renghiuri.
Însă ce insistenţă ciudată! Ce ar fi trebuit să fac?
Să încep să strig prin pădure, ca un ieşit din minţi? Şi pe cine? Totuşi m-am supus, convins că făceam un act nebunesc, şi punându-mi mâinile pâlnie la gură, am strigat:
„Hei, mă aude cineva?”
În acelaşi timp, am fost convins că aud prin pădure nişte râsete batjocoritoare.
,,Strig-o pe Maria, numai ea te poate ajuta, altfel nu mai ieşi din locul acesta!”
Vocea care rostise acest îndemn răsunase atât de clar din spatele meu, încât m-am intors brusc, simţind că-mi îngheaţă sângele în vine.
Mi-a trecut prin minte că eram victima unor duhuri ale pădurii.
Deodată am realizat că aceasta era primejdia care mi se pregătise.
Faţă de care ploaia, frigul, lipsa de adăpost, urşii, nu erau decât nişte ameninţări minore.
Adevăraţii stăpâni ai pădurii acesteia erau nişte fiinţe reale, nevăzute şi foarte rele.
Îmi urmăreau cea mai mică mişcare şi aşteptau, ca nişte şacali blestemaţi, să colapsez, ca să se năpustească.
Îi simţeam strângând cercul în jurul meu.
Dar ce mi-ar fi putut face, la urma urmei?
Nu erau decât nişte duhuri, fără consistenţă materială, mă încurajam eu.
Toată lupta se ducea, de fapt, pe plan mental.
Dar unde se termină fizicul şi unde începe mentalul?
Care este reduta pe care trebuia să o apăr?
Nu eram pregătit să răspund la această întrebare.
Iată o înfruntare în care nici meditaţia Zen, nici artele marţiale nu-mi erau de nici un folos.
Lupta aceasta nu putea fi dusă decât din afara mea, de către un duh superior. Înţelegând aceasta într-o clipită, mi-am învins toate reţinerile şi am strigat din străfundul inimii, ca un copil neajutorat:
„Maria, ajută-mă!”.
Am repetat chemarea de câteva ori, cu gândul la bunica mea defunctă, luptându-mă cu un sentiment acut de absurd.
Percepeam limpede râsetele şi îngânările batjocoritoare, mai depărtate sau mai apropiate, care însoţeau fiecare chemare.
„Nu pe bunica ta, ci pe Preasfânta Fecioară Maria trebuie s-o chemi!”, îmi spuse glasul din spatele meu.
Mintea mea refuza să înţeleagă şi am continuat să o invoc pe bunica, până când, la un moment dat, în ceaţa din faţa mea am văzut, ca prin vis, silueta unei femei înveşmântate într-un halat lung şi cernit.
Un sentiment vechi şi puternic mi-a invadat sufletul, căci o recunoscusem, fără doar şi poate, pe cea care mă crescuse.
,,Totul este un vis”, mi-am zis, dar sentimentul acela pe care nu-l mai trăisem de când eram copil nu mă părăsea.
Bunica, dacă ea era cu adevărat, avea o atitudine absentă, neomenească.
Cred că erau cu ea unul sau doi însoţitori, pe care nu-i vedeam, ci mai mult îi ghiceam.
,,Bunico, tu eşti?…” am îngăimat, cu glasul înecat.
„Ai venit atâta cale, mamă, ca să ne întâlnim aici…”, răspunse ea şi i-am recunoscut vocea, deşi nu părea să vină de la cea din faţa mea, ci din altă parte, ca de la o mare depărtare.
„Eu sunt prea mică, mamă, degeaba mă strigi pe mine, pentru că eu n-am puterea să te ajut.
Pe Maica Domnului trebuie s-o chemi, astăzi este ziua ei…”.
„Arătaţi-mi drumul, nu vreau altceva decât să mi se arate drumul!”, am exclamat, dar bunica nu mai vorbea cu mine, ci părea să se sfătuiască acum cu persoana din spatele meu.
Acesta spunea că nu mă poate ajuta, deoarece nu voiam să mă rog eu însumi.
Atunci bunica mi se adresă cu un glas care vibra de dragoste: „Mamă, ascultă-mă ca atunci când erai mic şi mergeai cu mine la biserică, şi erai credincios…
Trebuie să te rogi tu însuţi Maicii Domnului ca să fii ajutat, fiindcă astăzi este ziua ei, când nu trece nici o rugăciune cu vederea…”.
Mai mult împins de îndemnurile ei, m-am supus şi am zis cu glas tare: „Preasfântă Fecioară Maria, ajută-mă!”
Cei doi s-au arătat bucuroşi nespus şi mă îndemnau să repet rugăciunea iar şi iar, ceea ce am făcut fără să fiu prea convins că ceea ce se petrecea avea vreo realitate în afara mea.
„Mă voi trezi din visul acesta şi totul va reintra în normal”, îmi spuneam, dar hainele mele ude, durerea de la picioare, greutatea rucsacului alcătuiau un complex de senzaţii care nu voia să dispară.
Aceasta era aşadar realitatea. Care din ele? Eram prizonierul pădurii sau al minţii mele?
Eram prea obosit ca să mai pot cerceta.
Bunica şi celălalt se rugau ei însişi pentru mine.
Deodată au început să se bucure din nou şi bunica făcea metanii, aşa cum o văzusem făcând de atâtea ori pe vremea când eram copil.
Atunci am remarcat că ploaia se oprise şi pădurea se luminase.
Nu mai era atât de frig şi ceaţa dispăruse.
De undeva, de dincolo de copaci, dinspre ceea ce părea să fie un luminiş, se auzea un glas plăcut, de fată tânără, fredonând un cântecel popular.
Deodată toată neliniştea mea dispăru ca prin farmec, ca şi cum abia atunci m-aş fi trezit cu adevărat dintr-un coşmar.
Eram înciudat pe mine însumi pentru slăbiciunea şi nepriceperea mea, care mă făcuseră să mă învârtesc ore întregi prin pădurea aceea, la doi paşi de o aşezare care se afla cu siguranţă în vale.
„Slăvită fii, Maică preabună”, rostea bunica şi glasul ei era amestecat cu lacrimi.
În ziua aceasta, în care toţi credincioşii se roagă la picioarele tale, primeşte şi rugăciunea noastră şi ajută-l pe fiul meu, scapă-l de necazul în care a intrat, să nu-şi primejduiască viaţa, că e tânăr!”
Iar cel din spatele meu îmi şoptea plin de veneraţie: „Coboară-te în genunchi înaintea Maicii Domnului, păcătosule, că s-a ostenit să vină aici pentru tine!”.
Ascultam zăpăcit, fără să înţeleg despre cine vorbeau, pentru că nu vedeam pe nimeni.
Deodată, fără veste, am văzut perfect aievea, la o distanţă de câţiva metri de mine, o persoană feminină, înveşmântată într-un strai călugăresc de culoare brun închis, cu glugă.
Chipul ei, deosebit de distins, de un oval perfect, era încadrat de marginea albă ca zăpada a mahramei.
Părea să fi avut în jur de treizeci de ani.
Ceea ce m-a frapat imediat la persoana din faţa mea era curăţia desăvârşită, aproape neomenească, care răzbătea ca o lumină din toate detaliile înfăţişării sale.
Privirile mi s-au oprit, fără să pot spune de ce, pe brâul de piele cu cataramă pe care îl purta în jurul mijlocului.
Atitudinea ei părea puţin distantă.
Îi ghiceam caracterul puternic şi extrem de sensibil, care putea trece de la o mare blândeţe la o fermitate implacabilă.
Nu înţelegeam cum îşi făcuse apariţia atât de brusc în locul acela, dar părea să fi venit cu siguranţă din direcţia luminişului pe care îl observasem mai înainte.
,,Cine mă tulbură de la rugăciune, în ziua aceasta în care trebuie să fiu alături de fraţii mei?” zise Maica, şi glasul ei răsuna extraordinar de plăcut, ca nişte clopoţei de argint.
Atunci cel din spatele meu luă cuvântul, cerându-i iertare în modul cel mai ceremonios şi mai înflorit pe care îl auzisem vreodată.
Apoi îi explică motivul pentru care fusese chemată, amestecând în discursul său tot felul de laude şi epitete alese, ca şi cum s-ar fi adresat nu unei călugăriţe de rând, ci unei persoane de rang foarte înalt.
Limbajul pe care îl folosea era marcat de un puternic arhaism, de o provenienţă imposibil de localizat.
Bunica mea s-a alăturat şi ea rugăminţilor celuilalt, făcând referiri la faptele minunate pe care Maica aceasta le săvârşise şi pentru care era atât de venerată.
În tot acest timp, ea mă privea fix, cercetător, şi mă simţeam pătruns de privirea aceea până în adâncul sufletului, fără să mă pot ascunde nicăieri.
Am încercat să rezist din mândrie, dar puterea ei era covârşitoare, fără să-şi piardă blândeţea, încât după un scurt timp mi-am plecat privirea, invadat de un sentiment profund de ruşine şi umilinţă.
„Spui că este fiul tău, dar acela a murit!”, se adresă ea bunicii mele, referindu-se la unchiul meu, care murise la un an după ea.
„Este adevărat, prea bună Maică, dar este ca şi copilul meu, fiindcă eu l-am crescut” a răspuns bunica.
„Cât ai trăit, a fost apropiat de Dumnezeu, dar după ce ai murit, a uitat de credinţă.
E neascultător şi prin păcatele lui aduce jertfă celui rău. De aceea a fost adus aici.
Ce folos este să se scape trupul, dacă sufletul va fi aruncat în iad?”.
Frazele acestea cădeau asupra mea ca o judecată implacabilă, confirmându-mi parţial ceea ce înţelesesem deja şi făcându-mă să mă înspăimânt.
Persoana din spatele meu împreună cu bunica nu se lăsară, reînnoindu-şi rugăciunile cu şi mai mare osârdie şi cu cât o făceau mai mult, cu atât mă simţeam mai umilit.
,,Cazi în genunchi şi roagă-te, păcătosule, că pentru tine a venit Maica Preasfântă!” îmi repeta el într-una la ureche.
Am schiţat gestul de a îngenunchea, dar m-am oprit înciudat. Nu voiam să accept să îngenunchez înaintea unei femei, fie ea şi maică stareţă sau ce altă mărime a cinului monahal din părţile acelea ar fi fost.
Şi apoi cum era să mă aşez în noroiul acela? Deşi simţeam că ceea ce se întâmpla era de o importanţă covârşitoare pentru mine, nu reuşeam deloc să ies dintr-o stare de amorţeală nefirească ce pusese stăpânire pe trupul meu.
„E tânăr, Maică, şi a păcătuit din elanul tinereţii, dar se va pocăi, deci iartă-l! Mă dau pe mine chezaşă pentru el!”, zicea bunica mea.
„Nimeni nu-şi poate pune sufletul chezaş pentru altul, nu ştii asta?”, răspunse Maica. „Zici că se va pocăi, dar pocăinţa vine din inima smerită, nu din cea învârtoşată de mândrie deşartă!”, şi în timp ce vorbea, mă privea senin şi distant.
,,Apoi iertare şi ajutor nu sunt eu vrednică să dau, ci numai Fiul meu.
Dar fie, pentru că astăzi este ziua când nu vreau să las pe nimeni să plece ruşinat de la mine, îl voi ruga pe Domnul şi Stăpânul nostru să facă pentru el ceea ce mi-aţi cerut.
Să nu mai rătăcească prin pustietăţi, ci să meargă devale, la fraţii mei, care se roagă acolo, şi să ia de la ei învăţătura cea bună!”.
Bunica şi celălalt făceau metanii, mulţumind şi îndemnându-mă şi pe mine să mă închin până la pământ, lăudând cu glas mare pe Dumnezeu şi pe Maica, dar aceasta plecase la fel de brusc şi de misterios precum venise.
În schimb am auzit iarăşi dinspre luminiş cântecelul fredonat de glasul cel tânăr de fată şi am simţit în nări o mireasmă minunată, de pomi în floare.
„Cazi la pământ şi sărută-i urmele, nerecunoscătorule, că nu le-a fost dat la mulţi muritori să trăiască o zi ca aceasta!”, mă admonesta glasul din spatele meu şi dintr-o dată m-am trezit complet singur, îngenuncheat pe pământul reavăn al pădurii, care era acoperit de petale mici şi albe de flori.
Atunci am crezut din nou că visam ori că-mi pierdusem minţile.
Totul nu fusese decât o înscenare absurdă? Dar luminişul de dincolo de copaci rămânea tot acolo, ca o realitate ce nu putea fi contestată.
Am mers automat în direcţia aceea şi, după ce am trecut de un desiş, am rămas încremenit de bucurie: în faţa mea se deschidea o vale largă, prin care şerpuia un drum de căruţă ce se pierdea în umbrele serii.
Eram consternat. Consultasem cel puţin de zece ori harta, încercând să găsesc o ieşire din pădure şi nu văzusem nici un drum în apropiere de locurile prin care trecusem.
O explicaţie ar fi fost că mă găseam în cu totul alt loc decât credeam, dar pentru asta ar fi trebuit să parcurg o distanţă cu mult mai mare decât cea pe care o străbătusem, ţinând cont de urcuşuri şi coborâşuri, de ploaie, de rotirea în cerc.
Dincolo de orice raţiune, înţelegeam că se petrecuse cu mine o minune extraordinară şi că tot ceea ce văzusem şi auzisem mai devreme fusese aievea.
Dar încă refuzam să mă gândesc la adevărata semnificaţie a celor trăite, fiindcă mă umplea de o teamă mistică.
M-a încercat pentru o clipă imboldul de a intra din nou în pădure, ca să văd dacă recunoşteam locurile, dar m-a oprit gândul ca nu cumva prin această dovadă de necredinţă să pierd darul pe care îl primisem.
Seara cobora cu repeziciune şi în cel mult o jumătate de oră urma să se lase întunericul.
M-am aşternut deci la drum, cu gândul de a ajunge cât mai curând la prima aşezare omenească, care nu putea fi prea departe.
Într-un ungher interior tot mai credeam că pe undeva, prin apropiere, trebuie să se găsească o mânăstire de maici, căci persoana sau vedenia care mă ajutase să ies la drum în felul acela de neînţeles vorbise de un lăcaş de rugăciune.
Rosăturile de la picioare deveniseră adevărate răni, care îmi produceau la fiecare pas o durere foarte greu de suportat.
Căzuse întunericul şi din vale bătea un vânt rece, care mă pătrundea prin hainele ude până la oase.
Luna răsărise albă deasupra brazilor şi strălucirea ei rece îmi accentua senzaţia de frig.
Mergeam de o bucată bună de vreme, când mi se păru deodată că aud nişte strigăte vagi, venind dinspre pădurea pe care o lăsasem în urmă, în susul dealului.
Semănau cu hăuielile cu care se cheamă ciobanii, dar păreau să fie făcute fără nici un scop, ca un soi de batjocură.
Într-un loc atât de îndepărtat şi la ora aceea, numai cu greu mi-aş fi putut închipui că ar fi vorba de un om. „Iarăşi îmi joacă mintea farse”, m-am gândit şi mi-am propus să nu mă mai las atras în jocul acesta.
Oricum, aici nu mai era pădure, nu aveam cum să mă mai rătăcesc tot ce aveam de făcut era să ţin drumul la vale.
La un moment dat am simţit că în spatele meu se furişează cineva.
M-am oprit fulgerător şi m-am întors, gata de orice.
Luna plină răspândea o lumină suficientă ca să văd bine drumul din spatele meu.
N-am sesizat nimic ciudat, aşa că mi-am continuat drumul, convins că fusese vreun animal.
Dar după nici zece paşi am auzit nişte cuvinte rostite precipitat, cu voce joasă, venind din nişte desişuri pe lângă tocmai treceam.
De data asta nu mi se mai păruse cineva mă urmărea. Am sărit iute într-o parte, mi-am dat jos rucsacul din spate şi am scos un cuţit de vânătoare de care nu mă despărţeam niciodată la drum. Lama luci sinistru în lumina lunii.
„Ce vrei să faci cu cuţitul împotriva duhurilor?”, mă întrebă un personaj nevăzut, dar în care l-am recunoscut cu uimire pe bătrânul de la librărie.
„Pune-l deoparte, să nu te facă să te tai singur!”. În acelaşi timp se auzi clar un râset piţigăiat, de femeie, care mă făcu să îngheţ.
,,Hei, cine e acolo? Ieşi la iveală!”, am strigat eu către desişul de unde venise râsetul, deşi nu eram deloc în apele mele.
,,Nu face greşeala să vorbeşti cu ei!”, se alarmă bătrânul cel nevăzut. „Prefă-te că n-ai auzit nimic şi mergi mai departe!
Nu se pot apropia de tine, pentru că eşti sub apărare de sus, dar te pot ispiti. Să nu te laşi!”.
Am ascultat şi mi-am văzut de drum, cu toate că glasurile şi râsetele batjocoritoare mă urmăreau tot timpul.
Rosteau tot felul de măscări, obscenităţi, înjurături şi ameninţări la adresa mea, dar nu înţelegeam întotdeauna ceea ce spuneau, ca şi cum ar fi vorbit în altă limbă; când se apropiau, când se îndepărtau, de parcă ar fi zburat prin văzduh cu mare iuţeală.
Dacă n-ar fi fost teama intensă pe care mi-o produceau, aş fi crezut cu uşurinţă că sunt propriile mele gânduri, pe care nu le mai puteam stăpâni din pricina oboselii.
La un moment dat se petrecu ceva cu totul de necrezut: am auzit o fluierătură destul de clară, ca aceea pe care unii o produc suflând printre degete, şi privind într-acolo, am văzut prin frunzişul unui fag înalt jucând mai multe flăcărui, ca de opaiţe sau lumânări. „Vezi? Şi noi ţinem slujbă!”, mi s-a părut că aud şi ca o confirmare, urmară nişte râsete vulgare şi chicoteli.
Dacă aş fi putut, cred că aş fi rupt-o la fugă. Povestea din pădure se repeta, dar acum cel puţin aveam drumul, care mai devreme sau mai târziu urma să mă scoată la o aşezare omenească.
„De ce nu vrei să te rogi? Tot nu ţi-a venit mintea la cap?”, m-a apostrofat bătrânul. Însă pentru mine, la ora aceea, rugăciunea nu avea un rol prea clar şi am nesocotit sfatul.
De ce nu se ruga el, îmi ziceam, avea cu siguranţă mai multă experienţă decât mine şi oricum, realitatea era una şi aceeaşi pentru amândoi, ce importanţă avea cine se ruga.
Nu voiam altceva decât să ajung cât mai repede la un adăpost, printre oameni. Din fericire, la o cotitură a drumului, am zărit în depărtare o lumină.
Una adevărată, după cum am ţinut să mă asigur. În mai puţin de o jumătate de ceas mă aflam înaintea unei porţi mari, luminată de un bec electric. Am citit: „Sfânta mânăstire Frăsinei”.
Câteva clipe am rămas încremenit, apoi m-am închinat: aveam acum prima confirmare obiectivă a faptului că Maica din pădure fusese cât se poate de reală.
Atât de reală cât putea mintea mea să înţeleagă.
Am parcurs un drum pietruit, în pantă, şi am ajuns în dreptul unei alte porţi mai mici.
De-abia am apăsat clanţa, când din curtea de dincolo se auzi un glas omenesc, care mă întrebă:
„Cine eşti, mă tăticule, şi de unde vii la ora asta?”.
Apariţia aceasta bruscă s-a legat cumva în mintea mea de ceea ce trăisem mai devreme şi m-am încordat tot. Dacă era o altă cursă?
Lumina galbenă a unei lanterne îmi lumină faţa, apoi coborî examinându-mă de sus până jos şi întârzie un timp pe hainele mele ude.
Am răsuflat uşurat ajunsesem în sfârşit printre oameni.
Aveam cu siguranţă o înfăţişare care trezea multe suspiciuni.
I-am răspuns la întrebări celui care părea să fie un călugăr şi i-am întins actul de identitate pe care mi-l ceruse.
Apoi m-a condus într-o anexă a mânăstirii, o casă cu o încăpere mare, în care se aflau mai multe paturi.
După ce mi-am schimbat hainele ude, l-am privit mai bine pe călugărul care mă găzduise. Avea un chip mic şi juvenil, ca de adolescent şi o slăbiciune fizică surprinzătoare.
Continua să mă examineze curios şi bănuitor, mai ales după ce i-am mărturisit că nu ajunsesem în acest loc prin voinţa mea (desigur, am evitat la început să vorbesc despre Maica din pădure, ca să nu mă creadă vreun nebun).
Când a înţeles ca terminasem facultatea şi eram inginer, s-a mai relaxat. „Ei, să mănânci ceva la noi, că eşti venit de la drum lung şi apoi să mergi să te închini la biserică, fiindcă astăzi e o zi mare”, zise el.
Era Sfântul Acoperământ al Maicii Domnului, o zi pe care mânăstirea aceea o cinstea în mod special, dar despre care nu auzisem nimic până atunci.
Mi-au revenit în minte deodată cele auzite de la persoanele din pădure, despre ziua aceasta în care Preasfânta Fecioară nu trece cu vederea pe nimeni dintre cei care au nevoie de ajutorul ei.
Primisem astfel a doua confirmare a faptului că tot ceea ce trăisem fusese real.
Monahul din faţa mea nu era altul decât fratele Ghelasie, viitorul ieromonah, care urma să ocupe în viaţa mea un rol foarte important, aş zice chiar esenţial.
După ce l-am cunoscut mai bine, i-am povestit cu amănunte toată întâmplarea cu rătăcirea prin pădure şi cu întâlnirea cu Maica Preasfântă, cu ajutorul căreia mă aflam acolo.
Mi-a spus că nu eram singurul care o văzuse pe Maica Domnului prin părţile acelea şi că s-a arătat de mai multe ori unor călugări, dar foarte rar mirenilor.
Preasfintei Fecioare îi plăceau împrejurimile acelea, deoarece mânăstirea Frăsinei, ca şi Muntele Athos, era închinată ei.
„Ai primit un dar mare de la Dumnezeu, frate”, mă încredinţă el.
„Anume ai fost chemat de Dumnezeu aici, ca să pui început bun.
Să nu uiţi niciodată această întâmplare şi să o povesteşti şi copiilor şi la toţi apropiaţii frăţiei tale, ca să cunoască puterea rugăciunii Maicii Domnului”.
Am rămas vreo trei zile la Frăsinei, până ce mi s-au vindecat rănile de la picioare şi am fost din nou în stare să mă încalţ cu bocancii pe care mi-i reparase fratele Ghelasie cu mâna lui.
Acesta a fost începutul unei lungi prietenii cu părintele Ghelasie, care a durat douăzeci şi patru de ani.
O prietenie şi o dragoste frăţească pe care i-o voi purta întotdeauna şi prin care sper ca Dumnezeu să mă facă să-l regăsesc dincolo.
Prin el mi s-a descoperit calea creştin-ortodoxă şi de la el am primit cele mai alese daruri ale învăţăturii ortodoxe.
Prin el m-am apropiat din nou de Dumnezeu şi de credinţă, de care uitasem aproape total după moartea bunicii mele.
Prin el mi-am abandonat după cincisprezece ani profesiunea de inginer şi am devenit profesor de Religie.
Prin el şi prin lăcaşul sfânt al Mânăstirii Frăsinei am primit şi alte descoperiri extraordinare, care mi-au marcat existenţa într-un chip care nu se mai poate şterge vreodată.
Avva Ghelasie s-a mutat la cele veşnice în timp ce un ucenic îi citea Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului, ajungând la cuvintele:
„Făclie primitoare de lumină văzându-te pe tine la rugăciune în văzduh, în biserica din Vlaherne, poporul ce era de faţă a strigat: „De unde este nouă aceasta, ca să vină Maica Domnului nostru aici?”…
Odihneşte-te printre fericiţi, Părinte Ghelasie, şi roagă-te şi pentru noi, păcătoşii!
|
Oare mai este clar ptr cineva ca tot ce patimim este pentru pacatele noastre? Pentru ca ne’am intors cu fundu in sus?
”Vai de cei ce spun raului bine si binelui rau, de cei ce numesc lumina intuneric si intunericul lumina, de cei ce zic dulcelui amar si amarului dulce!”