Metanoia… un cuvânt scurt, dar cu adânci rădăcini teologice, o veritabilă cheie de boltă a vieții creștine, căci prin el se deschid porțile Împărăției Cerurilor. Izvorât din grecescul meta („după”, „dincolo de”) și nous („minte”, „gândire”), termenul nu desemnează doar pocăința în sensul ei simplu, ci îndeamnă la o schimbare lăuntrică deplină: o prefacere a minții, o înnoire duhovnicească a întregului nostru cuget. La această schimbare a minții suntem chemați și noi, cei care, cu nădejde și curaj, am decis să ținem acest Post al Adormirii Maicii Domnului. Sprijiniți de harul lui Dumnezeu, de mijlocirea Maicii Sale și de rugăciunile tuturor sfinților care stau înaintea Tronului ceresc, nădăjduim ca, la capătul acestor zile binecuvântate, să ne găsim sufletele și trupurile primenite.
Pe acest drum al postului, Biserica ne așază înainte modele vii, menite să ne întărească, să ne încurajeze și să ne arate că lupta duhovnicească este nu doar posibilă, ci și roditoare. Un astfel de model, prăznuit în fiecare an în data de 13 august este Sfântul Tihon din Zadonsk, ierarhul blândeții și al rugăciunii neîncetate. Cum trăia și cum se nevoia Sfântul Tihon? Aflați în rândurile de mai jos!
Cine este Sfântul Tihon din Zadonsk?
Sfântul Tihon este unul dintre cei mai iubiți și respectați sfinți ai Bisericii noastre Ortodoxe, recunoscut pentru viața sa plină de sfințenie, smerenie și milostivire. S-a născut într-o familie modestă de țărani, purtând la botez numele Timofei Savelievici Sokolov. Copilăria sa a fost marcată de pierderea tatălui, iar aceste încercări timpurii l-au apropiat mai mult de credință și de Dumnezeu. După ce a urmat studii teologice la Academia din Novgorod, Timofei a ales viața monahală, primind numele Tihon. A fost hirotonit preot și, ulterior, ales episcop de Voronej în anul 1761. Ca ierarh, Sfântul Tihon a fost cunoscut pentru grija sa părintească față de cei sărmani și bolnavi, ajutându-i nu doar prin cuvinte, ci și prin fapte. Dragostea lui pentru oameni și smerenia au fost un exemplu viu pentru toți cei din jur.
Din cauza sănătății sale fragile, după câțiva ani de păstorire, Sfântul Tihon s-a retras în liniștea Mănăstirii Zadonsk, în 1767. Acolo a ales să trăiască ca un sihastru, renunțând la orice confort material. Studiul Sfintelor Scripturi și scrierea de cărți duhovnicești au fost o parte importantă a nevoinței sale. Printre cele mai cunoscute lucrări se numără „Despre adevărata viață creștină”, care a ajutat generații întregi să înțeleagă esența credinței ortodoxe și să se apropie mai mult de Dumnezeu. Chiar și în retragerea sa, Sfântul Tihon primea cu blândețe pe cei care căutau sfatul și mângâierea sa. Rugăciunile lui aduceau alinare sufletească și chiar vindecări trupești, dovadă a harului pe care Dumnezeu i l-a dăruit.
Sfântul Tihon a trecut la cele veșnice în anul 1783, fiind înmormântat în mănăstirea în care a trăit cu smerenie și rugăciune. După moarte, faima sfințeniei sale s-a răspândit rapid, iar în 1861 a fost canonizat oficial de Biserica Ortodoxă Rusă. Este adesea numit „Sfântul Ioan Gură de Aur al Rusiei” datorită darului său de a vorbi despre Dumnezeu cu înțelepciune și blândețe, și „doctor al sufletelor” pentru felul în care a știut să vindece rănile spirituale ale oamenilor.
Nevoințele aparte ale Sfântului Tihon
În viața Sfântului Tihon citim că mica sa chilie sa era simplă, lipsită de orice fel de confort material. Ca pat îi servea un covor întins direct pe pământ, cu două perne modeste, iar drept acoperământ folosea o piele de oaie. Pereții erau decorați cu câteva icoane, iar în încăpere se mai aflau o masă, un scaun și câteva cărți. Îmbrăcat într-o rasă simplă de lână și cu încălțări din scoarță împletită, Sfântul împărțea cu generozitate întreaga sa pensie și darurile primite săracilor. Când nu mai avea nimic de dat, își trimitea ucenicii să ceară împrumut de la negustorii din sat.
În zilele când mulți săraci veneau să ceară milostenie, inima îi tresălta de bucurie, iar când numărul lor scădea, sufletul îi era întristat. Ușa chiliei îi era mereu deschisă atât celor nevoiași, cât și călătorilor, care găseau la sfântul episcop nu doar hrană și haine, ci și cuvinte pline de mângâiere și alinare sufletească. Iesea rareori din chilia sa, doar pentru a participa la Sfânta Liturghie, unde cânta împreună cu călugării. Se împărtășea cu lacrimi curate, „căci lacrimile curgeau din ochii săi precum izvoare de apă vie”, o manifestare a inimii sale zdrobite și pline de pocăință.
După Liturghie, își continua munca cu scrierea lucrărilor sale teologice și morale. În timpul mesei, asculta citiri din Vechiul Testament, iar adesea, impresionat mai ales de pasajele Proorocului Isaia, uitând de hrană, începea să plângă. După masă se odihnea o oră, apoi lectura continua cu Viețile Sfinților sau alte cărți sfinte. La vremea Vecerniei, cerea să i se citească Noul Testament și petrecea mult timp explicându-le ucenicilor locurile mai puțin clare, folosindu-se de o memorie neobișnuită și îmbogățindu-și talcuirile cu citate din Scriptură, din scrierile Sfinților Părinți și din Viețile Sfinților.
Se spune că, atunci când dicta scrierile sale, cuvintele îi ieșeau cu o asemenea viteză, inspirate de Duhul Sfânt, încât ucenicul său abia ținea pasul să le noteze. Noaptea, își lăsa ucenicii să plece, ca el să se dedice rugăciunii neîncetate, însoțită de metanii, până în zorii zilei. Din inima sa zdrobită și arzând de pocăință răsăreau rugăciuni scurte, dar aprinse, asemenea unor flăcări care cereau lucrarea harului.
Într-o noapte, i s-a arătat Hristos însângerat și plin de răni, iar sfântul s-a aruncat la picioarele Lui sărutându-le cu smerenie și zicând: „Tu! Tu, Mântuitorul meu, vino la mine!”. De multe ori era găsit atât de adâncit în rugăciune, cu brațele ridicate spre cer, încât trebuia strigat pentru a fi întrerupt.
Așadar, Sfântul Tihon a trăit în mod radical îndemnul „lepădării de sine” (Luca 9, 23) prin care monahul și omul, în general, pentru a se apropia de Dumnezeu, trebuie să-și părăsească nu doar sinele, ci și lumea întreagă. Viața sa, caracterizată de nevoință în singurătate și de ascunderea propriei identități, subliniază un alt principiu important: taina vieții ascetice, unde sfințenia nu este expusă în exterior, ci lucrată în adâncă smerenie. Sfântul Tihon s-a lepădat de identitatea sa lumească, legată de bunuri și titluri, pentru a îmbrățișa o altă identitate, mistică, întru Hristos, alegând calea călugăriei. Adică, a celor care sunt îngeri în trup.
Cu prilejul prăznuirii Sfântului Tihon, am pregătit pentru dumneavoastră două volume ale sale, alături de câteva cărți de rugăciuni. Click pe linkurile aflate sub imaginile de mai jos pentru detalii și comenzi:
.jpg)
.jpg)
