Înaltpreasfințitului Părinte Casian

 Preluat de pe pagina de Facebook: Parohia Sfanta Paraschiva

https://www.facebook.com/profile.php?id=61567890779394

Înaltpreasfințitului Părinte Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos,

Înaltpreasfinția Voastră,

Vă scriu cu conștiința unui fiu al Bisericii care, deși rănit, nu a încetat să iubească, și care, deși prigonit, nu a încetat să creadă. Vă scriu nu pentru a judeca, ci pentru a fi judecat în adevăr; nu pentru a acuza, ci pentru a fi cercetat; nu pentru a dezbina, ci pentru a chema la pace.

Învățătura dogmatică a Bisericii ne arată că Biserica este Trupul lui Hristos, iar fiecare mădular, fie el slab sau puternic, tânăr sau bătrân, poartă o responsabilitate vie înaintea lui Dumnezeu. Hristos nu Și-a zidit Biserica pe frică, ci pe adevăr; nu pe constrângere, ci pe libertatea conștiinței; nu pe putere omenească, ci pe jertfă. De aceea, orice rană adusă unui mădular se răsfrânge asupra întregului Trup.

În plan pastoral, Sfinții Părinți ne-au lăsat limpede învățătura că păstorul nu este stăpân peste suflete, ci slujitor al lor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu rănește mai mult Biserica decât atunci când păstorirea se transformă în stăpânire, iar grija pentru mântuire este înlocuită de grija pentru autoritate. Păstorul adevărat ascultă înainte de a judeca, cercetează înainte de a condamna și plânge înainte de a pedepsi.

Trăim într-o vreme în care persecuția nu mai poartă forma martiriului clasic, prin sabie și sânge, ci ia chipuri mai subtile: marginalizare, discreditare publică, etichetare, izolare și lipsire de drepturi. Martiriul modern este adesea unul tăcut, purtat în suflet, în rugăciune și în suferință nevăzută. Nu îndrăznesc să mă numesc martir în sensul deplin al Tradiției, dar viața mea a fost, fără voia mea, așezată pe calea unei jertfe dureroase: persecutat nu de cei din afara Bisericii, ci de unii dintre cei care ar fi trebuit să slujească lui Dumnezeu cu discernământ și iubire.

Sunt tânăr am doar 24 de ani – dar viața m-a trecut prin încercări care au ars în mine orice naivitate. Am fost închis în urma unui conflict cu Arhiepiscopia Dunării de Jos, lipsit de o apărare dreaptă și de drepturi fundamentale. Am fost ținut departe de posibilitatea de a-mi spune adevărul pe deplin. Am îndurat, m-am rugat și nu m-am răzvrătit. Am ieșit din acea încercare nu cu ură, ci cu o iubire și mai adâncă pentru Hristos, plătită cu libertatea mea.

După toate acestea, nu am ales retragerea, nici tăcerea resentimentară. Am venit în Filești și am ridicat o biserică. Nu ca gest de sfidare, ci ca mărturie. Cu multă trudă, cu nopți nedormite, cu epuizare, cu jertfă continuă, am făcut tot ce mi-a stat în putere ca acel loc să fie demn, curat și viu. Am încercat să fiu prezent în viața oamenilor, să slujesc nu doar liturgic, ci și social: în azile de bătrâni, în spitale, lângă cei abandonați, lângă cei care nu mai aveau pe nimeni.

Aceasta este, după puterea mea, împlinirea cuvântului Evangheliei: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, bolnav am fost și M-ați cercetat”. Am încercat să trăiesc credința nu doar ca discurs, ci ca faptă.

Și totuși, în loc de sprijin sau măcar de cercetare dreaptă, m-am lovit de opoziție, presiuni și defăimări venite din partea unor clerici și reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Române. Fără a fi ascultat, fără a fi chemat, fără a fi privit în ochi, am fost judecat. Aceasta nu este rânduială bisericească, ci o rană adâncă adusă duhului pastoral.

Învățătura patristică ne spune limpede că ascultarea nu este supunere oarbă, iar unitatea nu se clădește pe frică. Sfântul Maxim Mărturisitorul a ales să sufere, nu pentru că a urât Biserica, ci pentru că a iubit adevărul ei mai mult decât liniștea mincinoasă. Întreb, cu smerenie, dar și cu responsabilitate: unde se află astăzi hotarul dintre rânduială și abuz? Între ascultare și nedreptate? Între păstorire și prigonire?

Am aflat, cu durere, că Preaînaltpreasfinția Voastră sunteți, în anumite privințe, influențat de informații venite din jur, fără o cercetare directă a realității. De aceea îndrăznesc să vă adresez câteva întrebări, nu ca acuzație, ci ca strigăt de conștiință:

– Se cuvine oare ca un om să fie judecat fără a fi ascultat?

– Se cuvine ca un tânăr slujitor să fie zdrobit înainte de a fi cercetat?

– Se cuvine ca Biserica să rănească tocmai pe cei care, cu slăbiciuni și greșeli, încearcă totuși să slujească?

– Se cuvine să vorbim despre iertare fără a practica dreptatea?

– Se cuvine să cerem ascultare fără a oferi paternitate?

Cu respect filial, dar și cu fermitate duhovnicească, vă solicit o audiență. O întâlnire simplă, sinceră, fără spectacol, fără presă, fără tensiune. O întâlnire între tată și fiu, între păstor și cel rănit, pentru a ne privi, a ne analiza și a cădea la un comun acord. Nu caut conflict. Caut pace. Nu caut biruință personală. Caut liniște sufletească și rânduială dreaptă.

Dacă această întâlnire va fi refuzată, rămâne concluzia dureroasă că nu se dorește îndreptarea lucrurilor, ci menținerea unei stări care produce suferință și sminteală. Iar aceasta nu folosește nimănui, nici oamenilor, nici Bisericii, nici mărturiei lui Hristos în lume.

Rămân deschis dialogului, rugăciunii și adevărului, cu nădejdea că Domnul, Care este Pacea noastră, va lumina inimile tuturor și va vindeca ceea ce oamenii au rănit.

Cu respect, durere, dar și nădejde neclintită,

Ionuț Chiriță